Regulile Nemuririi (I) ÎN CURS DE RESCRIERE

Capitolul III: Umbre și secrete (I)

     De ziua Sfântului Mihail, în acel an, se împlineau cincizeci de ani de pace, iar Vladimir Blake, liderul Grupării Păzitorilor plănuia să păstreze acea pace pe cât de mult timp posibil.

       Din nefericire, Vladimir nu era Împăratul Împărăției de Răsărit și nici măcar unul dintre Regii Regatelor Magice ce o formau. Tatăl lui era Regele Vampirilor și chiar dacă poziția lui Vladimir era una destul de solida în Consiliul datorită acestui fapt, în acel moment nu era prea sigur dacă putea face ceva în adevăratul sens al cuvântului pentru a-l calma pe Împărat. Îi aruncă o privire printre gene lui Edmund, analizându-i mișcările agitate ale corpului, chipul contorsionat într-o expresie de furie, statura ce-i trăda fiecare sentiment. Oftă în sinea lui, legănând paharul de băutură pe care-l avea în mână între două degete, înainte de a sorbi subtil o gură din acesta. Edmund trăda mult prea ușor ceea ce simțea, iar reacțiile sale erau mult prea ușor de citit în acel moment. Dacă ar fi fost vorba de orice altă persoană de la masa Consiliului Imperial, Vladimir nu și-ar fi bătut capul prea mult. Însă fiind vorba de Împărat, vampirul care semna ultimatumul de război și încheia pace, ultimul lucru de care avea nevoie, după cele întâmplate la festivitățile de celebrare a păcii de pe Pământ, era ca dușmanul să fie înaintea lui cu un pas datorită modului neglijent în care Edmund își trăda sentimentele în fața celorlalți. În calitate de Comandant al trupelor sale, Vladimir nu avea niciun chef să plece la război datorită unor nobili avari după putere și creduli în promisiunile Împăratului Împărăției de Apus, Lancestern, de a le oferi mai mult decât aveau deja dacă trădau Împărăția pe care o serviseră ani de zile.

     Ei bine, nu avea de gând să conducă Armata într-un Război indiferent de motivele pe care Edmund avea să le găsească, mânat de dușmăniile și ambițiile sale vechi, aproape aceleași de fiecare dată. În acel moment Vladimir trebuia să tacă și să asculte, să analizeze cât la mai rece situația și să încerce să controleze mișcările lui Edmund sau cel puțin să le citească mai bine decât ceilalți. Edmund nu era prost, în ciuda momentului de slăbiciune de care dădea dovadă. Nu era nici prima, iar Vladimir se îndoia că avea să fie ultima oară când stătea în fața unui Consiliu furios, tulburat de presupusele acțiuni ale fratelui său mai mic. Lancestern era expert în a-și enerva fratele, iar Edmund părea să uite adesea că tot ceea ce făcea, fratele său o făcea pentru a-l aduce pe el la limita disperării.
Își controlă mimica feței încât să abordeze o expresie cât mai neutră, concentrându-se pe conversație, încă simțind gustul amar al sângelui pe vârful buzelor, gust ce persista de după confruntarea care abia avusese loc.

   Încet, lăsă paharul jos, cu privirea ațintită pe strălucirea vagă a cristalului în lumina canderablelor, amintindu-și modul în care focul izbucnise, haosul în jurul lui, supușii lui, cât și cei ai Împărăției de Apus implorând un ajutor pe care Vladimir nu știa cum avea să îl ofere sau cât timp va mai putea să o facă. Își aminti de sclipirea focului, de vuietul mulțimii, apoi în cele din urmă își aminti de tânăra brunetă, căzută în mijlocul acelei aleei, lama Kenenului deasupra ei, modul în care cadavrul îi alunecase printre degete și felul în care Raymond Nights, Comandantul Trupelor Împărăției de Apus, îl ajutase să pună capăt manifestărilor violente.

Acum iata-l aici, în sala de Consiliu, la numai două ore de la evenimentele terifiante. Departe de hărmălaia Londrei, de festivitățile pe care personal ordonase să continue, de ființele magice care trebuiau să celebreze pacea pe care le-o garantase în acea zi alătui de Raymond, chiar dacă se îndoia că vreunul dintre ei putea prevedea cât avea să dureze acea pace. Scăpase de costumația de Comandant, scăpase de mirosul de fum din piele și de mizeria de pe el, însă gustul sângelui încă îi persista pe vârful limbii, la fel și atingerea lui Raymond pe piele din momentul în care îi ferise pe el și pe tânără de atacator. El o salvase pe fiica familiei Ivanov, iar Raymond îi salvase pe amândoi și împreună salvaseră întreaga festivitate. Cumva toată acea situație, modul în care au decurs evenimentele în acea după amiază, dar și faptul că Raymond a fost rănit pentu el îl făcea să creadă că Lancestern nu avea nimic de a face cu toate cele întâmplate, iar dacă avea, supușii lui, implicit Comandantul trupelor sale, nu aveau habar.