Regulile Nemuririi (I) ÎN CURS DE RESCRIERE

Capitolul al - XII-lea: Jocuri periculoase(I)

Nu voia să se trezească. Însă o făcu.

Abia dacă putea desluși ceva în jurul ei. Draperiile de un bleu întunecat, alese strategic de către Katya cu un an în urmă nu lăsau prea multă lumină să pătrundă în încăpere. Aerul era cald, înăbușitor, iar picături de sudoare i se prelingeau ușor pe frunte,  atingându-i puntea nasului și în cele din urmă, ușor, buzele. Avea chipul umed. Știa că plânge sau că cel puțin o făcuse până în acel moment.

Trupul îi era încovoiat în pat, genunchii atingându-i pieptul, în timp ce brațele îi tremurau inexplicabil strânse pe lângă corp. Poate, dacă închidea ochii la loc, toată acea teroare pe care o simțea scurgându-se ușor, dar chinuitor prin corpul ei avea să dispară. Poate ea avea să dispară. Poate totul în jurul ei avea să dispară.

Tremura. Realiză asta după câteva minute bune, ascultând vuietul propriul sânge în urechi. Amintirile o loviră treptat, însă nu era numai amintirea celor întâmplate în urmă cu câteva ore în timpul atacului sau în biroul tatălui ei. Nu era numai teroarea provocată de loviturile acestuia sau de focul care cuprinsese trupul lui Ianovici. Şi în niciun caz nu era numai frica evenimentelor din urmă cu o zi, amintirea sângelui atacatorului pe propria piele, groaza momentelor de după ce Vladimir o salvase. Nu se terminase. În momentul în care ajunsese acasă, iar el o abandonase pe mâinile fratelui său, în momentele în care îi oferise datele lui de contact, iar ea îi dăruise acel ursuleț, nimic nu încetase. Katya nu revenise la viața ei de înainte de festivitate și nici Vladimir la a lui. Numele ei nu încetase să mai existe pe buzele Comandantului în momentul în care ascunsese identitatea ei față de Împărat. Iar atacul care abia avusese loc aparent avea urmări mai mari decât își putuse închipui.

Pentru că în fața a zeci de oameni şi în fața unui întreg Consiliu, încă păstrând numele ei departe de a oricărei alte persoane, încă apărând-o, Vladimir Blake executase o persoană.

Iar imediat după el, Raymond Nights făcuse același lucru.

Simțea cum își mușca buzele, însă nu și  gustul sângelui pe limbă, doar consistența acestuia. Cu mâini slăbite, reuși să se ridice în capul oaselor și să scuipe lichidul roșu pe cearceafurile curate. Saliva îmbibată în sânge i se prelinse pe bărbie, apoi picură pe materialul imaculat. Katya îl privi, privi petele roșii întipărindu-se în țesătură, privi sângele asemănător celui care umpluse podeaua sălii de Consiliu cu puțin timp în urmă. Încet ridică o mână, atingându-și chipul umed, durerea pulsând în una dintre vânătăile de pe obrazul drept. Aceiași doi bărbați, în urmă cu câteva ore, îi salvaseră viața. Era același Raymond Nights care încasase o săgeată pentru Vladimir Blake, același Comandant al Trupelor de Răsărit care câștigase doi urși de pluș pentru ea. Se ridică ușor, pe marginea patului, capul vuindu-i cuprins de durere. 

Era același Vladimir Blake pe care îl mințise în urmă cu câteva ore. Încercă să alunge imaginea din minte, însă fără vreun rezultat. Chiar dacă că nu fusese acolo nici o secundă, își amintea totul cu o claritate stranie. Își amintea privirile celor doi Comandanți, ura din ele şi cumva, în acel moment Katya ştiuse că nu se urau între ei cât se urau pentru ceea ce trebuiseră să devină unul datorită celuilalt. Le văzuse teama, durerea, cât și speranța. Nu știa la ce anume speră . Își amintea cuvintele lui Raymond și modul în care acceptase să îl ajute pe Vladimir, acceptase să o ascundă de cei doi Împărați. De ce o făcuse?

De ce era atât de important pentru Vladimir Blake să o păstreze departe de ei? De ce îi păsa dacă ajungea pe podeaua unei temnițe sau nu când ştia că cel mai sigur fusese mințit?

Imaginile se propagară asupra ei, iar Katya se strădui să-și calmeze respirația în ciuda groazei pe care o resimțea prin fiecare parte a corpului, prin fiecare por, prin fiecare centimetru de piele. Închise ochii, rememorând furia din ochii bărbatului executat de Vladimir. Imaginea se derula cu încetinitorul înaintea ochilor ei, deja o amintire ștearsă, o proiecție proastă pe un perete murdar. Dar  privirea de gheață, inexpresivitatea chipului unuia dintre cei mai celebrii războinici. Vladimir Blake îl privise cum suferă, iar față de Raymond nu schițase niciun resentiment . Chipul Comandantului Împărăției de Răsărit fusese preț de câteva minute numai ură curată și nebunie. O nebunie care o îngrozea şi îi aminti că așa cum ea o făcuse în urmă cu o zi, bărbatul doborât în fața lui Vladimir fusese un trădător al împărăției. Un om care îl mințise.