Fugitivo

• Asasinii și corectitudinea •

Camera de interogatoriu se încuia cu trei încuietori ruginite, dar foarte solide.

Era un mic spațiu luminat albăstrui, artificial, dându-ți impresia unui acvariu cu raze de neon. Un singur scaun șubred trona în mijlocul camerei, deasupra unui bec ce se legăna ritmic, exact ca în filmele cu polițiști și răufăcători.

Realitatea era mai puțin cosmetizată decât filmul. De asemenea, realitatea lovea mai puternic. La fel de puternic precum un pumn învelit în lanțuri metalice care-ți sparge gura, de exemplu. Sângele îi înroșise dinții, scurgându-i-se printre buze, până pe bărbie. Zaida avea încheieturile blocate de mânerele scaunului și sânge pe jumătate din față. După două săptămâni de la a doua evadare, soarta o încarcerase din nou.

Meritau banii ăia suferința? Probabil că nu. La urma urmei, banii ăia nu-i puteau cumpăra nimic din ceea ce avea cu adevărat nevoie. Nu-i puteau reda libertatea, nici prietenia Calidei, nici pe fiica ei înapoi. Un alt pumn îi blură orizontul, apoi încă unul. Trei gardieni în civil, înafara programului oficial. Meritau banii toată durerea? Probabil că nu. Merita ea toată durerea? Ea simțea că o merită, așa că o încasa de parcă i s-ar fi cuvenit.

- Curva asta nebună e mută, a concluzionat unul dintre bărbați. Nu zice nici ps, nu zice nimica.

- Mai e trează măcar? i se răspunse, Zaida simțind cum o mână rece îi ridică brusc bărbia.

- E trează, e trează, o eliberă smucit. Ia cheamă-l pe Antonio, că știu că are socoteli cu ea de pe avion. Poate își reiau relația, râse.

- Îți aducem un bun prieten, Nadir, o anunță bărbatul, ștergându-și mâinile de sânge și ieșind din cameră, ușa scârțâind în urma lui.

Ceilalți doi au rămas în lateralele ei. Femeia auzi, dar ignoră. Durerea o amețea din toate părțile corpului, răutăcioasă și crudă și asumată. Își lăsă capul în piept, știind că banii ăia vor putrezi în pământ odată cu ea din pur orgoliu.

Antonio Navarro își plimba impersonal trupul pe coridoarele penitenciarului, salutând din când în când câte o colegă în transportul deținutelor prin închisoare, păzind fetele care supravegheau la rândul lor orânduirea condamnatelor, fumând din când în când în curtea interioară prea strâmtă.

Cererea de transfer i se aprobase fără învelișuri de substrat, spunându-se că acum este mai multă nevoie de personal în La Jaula del Sur decât în Norte.

Acum își fuma liniștit țigara. Liniștit, mult spus. Abstract spus. Luase o grupă de zece deținute, alături de patru escortatoare, transportându-le la terenul de sport unde aveau să își desfășoare activitatea preferată în jur de o oră și jumătate. Aproape de fiecare dată, cineva sfârșea cu o minge lovită din plin în față. Bum!

De pe hol, pași împotmoliți au început să se audă, Antonio mutându-și lent capul în direcția sunetului.

- Antonio, îl salută gardianul din mers, aruncând șervețelul însângerat la coșul de gunoi.

- Ce dracului cauți aici? se încruntă amuzat spre el. N-ar fi trebuit să fii acasă? Știi că n-ai voie beat la locul de muncă.

- Nu-s beat, râse. Fac ture extra. Se plătesc bine treburile murdare pe aici. Mi-am luat mașină din dinții sparți în camera aia.

- Nici nu vreau să aud, ridică o mână în aer. Au prins-o până la urmă pe Zaida? Zici că e aici?

- Au adus-o în dimineața asta. N-a zis nimic de bani, dar n-o să reziste mult. E deja spartă calumea. Îi dau maxim trei zile.

- Sunteți niște idioți, îl ocoli după câteva clipe mute, aruncând din mers țigara la un coș de gunoi. Du-mă la ea.

- Tranquila, amigo, porni spre camera ascunsă de holul de trecere. Am zis trei zile cu indulgență.