Fugitivo

• Scrisorile nu călătoresc între lumi •

— S-a rănit singură? își mută ochii spre bărbatul rămas nemișcat în prag. Ești sigur?

Alunecându-și privirea către ea, Antonio reuși să se mute cu tot corpul în direcția femeii țintuite în pat. Durerile resimțite erau atât de evidente pe chipul femeii, încât simțea și el că ceva anume îl paralizează. Era ceva la fel de rău precum durerea fizică, ba poate chiar ceva mai rău. Era o vină îngrozitoare. O vină pe care trebuia s-o mascheze înainte de a deveni vizibilă.

— Neh, așa mai fac oglinzile din baia închisorii. Se mai sparg singure în zile impare.

— Du-te dracu', pufni.

— Ce compliment, o imită. Atât poți? Sau îți rezervi forțele doar pentru când te afli în aer? își ridică intrigat o sprânceană.

— Precum în cer, așa și pe pământ, glumi. Sau nu citești decât ce scrie pe pungile de chipsuri?

— Te mai doare falca? Sau ai nevoie să-ți aduc niște gheață ca să ți se dezumfle obrazul? ignoră remarca ei.

— Ți-a pus Miranda microfoane sau de unde acest val neașteptat de generozitate?

— Îmi e la fel de lejer și să te las cu fața umflată. Dar cred că ieși mai în avantaj dacă îți aduc. Oricum în noaptea asta stai aici, deci ai putea începe prin a-ți vrea tu sigură binele.

— Poți să-mi dai drumul la mână, ce zici? Ca să nu-mi mai porți grija. Sunt legată de trei ore, credeți că evadez pe geam?

— N-am autoritatea de a te elibera acum. Ai timp să-ți plângi mâine amorțeala, când vei fi dusă în celula ta, îi privi mâna rănită, încătușată.

— A meritat să încerc, oftă, mutându-și privirea către geam, spre cerul mâncat de întuneric. Nici nu realiză cât de repede se făcuse noapte.

Privind câteva secunde cerul, un zgomot fictiv de elice în viteză îi cutreieră mintea și timpanele, încruntându-se brusc imediat ce conștientiză că ceva îi lipsea. Ceva extraordinar de important. Ceva mai important decât absolut orice altceva, ceva ce purtase cu ea încă de atunci... junghiul din stomac i se mută în inimă. O durere metafizică.

— Unde mi-ai dus hainele? îl întrebă din senin, fixându-l panicată cu privirea.

— Îți zic când mă întorc, ieși din cameră, închizând ușa în urma lui.

— Navarro, țipă după el, ridicându-se brusc în șezut, dar se opri imediat ce cătușele metalice îi mușcară violent din încheietură. Rămase pe marginea saltelei. Îl mai strigă o dată, și încă o dată, dar nu primi niciun răspuns.

      Cum a putut să uite? Cum a putut să uite? Cum a putut să uite?

      Bărbatul avu un scurt râset sec în timp ce ecoul pașilor i se pierdea în lumina albă a holului. Dispăruse într-un interval nedelimitat, de maxim zece minute, revenind în camera din sectorul medical, ținând o pungă incoloră de plastic ce avea înăuntrul ei câteva cuburi de gheață.

— Cred că ar trebui să-ți ajungă, închise cu lejeritate ușa după el. Zaida tresări, văzându-l.

— Le-ai aruncat? îl întrebă de pe marginea patului.

— Ce să arunc? veni lent spre ea, ținând bine punga pentru a i-o așeza pe obrazul umflat. Să nu te tenteze vreo tâmpenie, o indică imediat cu un deget pe un ton serios, fără a o atinge însă.

— Hainele mele, omule, îi depărtă cu indiferență mâna. Hainele pe care le purtam la interogatoriu. Ce ai făcut cu ele? Le-ai aruncat? Le-ai vândut la second hand? Ai făcut cârpe de praf? Unde sunt?