Fugitivo

• 113 incendii într-o clipă •

Zorii următoarei zile veniseră cu răceală și liniște, liniște stricată de zumzetul metalic al gratiilor trase la zid de mâini grăbite, în gesturi mecanice. Micul dejun fusese o altă mărturie subtilă a subjugării, la fel și prânzul. Zaida fusese sărită de la ambele mese și nici măcar nu comentase ceva legat de acest lucru. Împrumutase o țigară de la Kabila, o altă deținută a locului, și îi zisese că o să-i dea alta, că nu-i plăcea să aibă datorii. O fumase singură, evitând privirea Calidei, evitând alte minciuni între ele. Dormise puțin și prost, ascultând involuntar murmurul nebunesc al Jovankăi, care nu se oprea decât pentru o respirație mai adâncă sau un oftat pătimaș.

      Fetele se oferiseră să-i dea din mâncarea lor, dar adevărul era că era sătulă chiar și de aer, că era dezgustată chiar și de aer. Știa că lipsa poftei de mâncare și insomnia erau semne ale declinului, ale vieții pătate de moarte. Știa că erau semne ale depresiei, și mai știa și că trebuie să se regleze. Era ciudat, nu își dorea să moară, nu își dorea să trăiască. Exista și atât – o buruiană pe marginea drumului. Exista și trăgea de existența aia de parcă i-ar plăcea suferința. De parcă mai avea o speranță.

       De când Raisa își spulberase corpul de ciment, era amorțită emoțional. Declanșase iadul, fugise, evadase, plânsese, râsese, petrecuse, băuse, dansase, flirtase, suferise – făcuse toate astea, dar nu simțise cu adevărat nimic. Reprimase totul. Totul o copleșea. Imaginea cadavrului ei o urmărea în permanență, o a doua umbră continuă.

        Vina. Era atât de vinovată încât simțea cum se destramă particulă cu particulă. Simțea cum moare în fiecare moment, zdrobindu-și capul de ciment. Turti țigara de zid, pornind spre spălătorie. Urmau patru ore de călcat și împachetat, de călcat și împachetat, de călcat și împachetat. Măcar avea să își ocupe mintea cu altceva. Nu îl văzuse deloc pe Navarro în ziua aceea, deși îl căutase cu privirea la fiecare ocazie și cotitură. Îi plăcea să stea cu el din mai multe motive. În primul rând, o făcea să râdă. O făcea să uite. În prezența lui, avea o oarecare stare de siguranță și liniște. Îi plăcea că poate vorbi cu el orice, că nu o amenința, nu o constrângea și nu o presa cu nimic. Știa și că ea era doar o parte a meseriei lui, la fel cum el era un aspect al sentinței sale. Totuși, profita de prezența lui pentru că era singurul lucru care o mai zdruncina din propria minte. Atât cât putea fura, avea să fure.

       Apucă tăcută primul teanc de uniforme galbene, băgând fierul de călcat în priză.

       Lucrul în închisoare era o treabă pe cât de simplă, pe atât de nebună. Dar chiar și așa, mai nebunesc era ce se afla înafara închisorii, înafara gratiilor înalte, înafara coliviei de canari și gaițe. Deși ar fi trebuit ca Navarro să fie în La Jaula del Sur în acea dimineață, nu putu să se prezinte. O sunase pe Miranda în creierii dimineții spunându-i că lăsase gazul aprins și jumătate din bucătărie îi luase foc. Chemase pompierii înainte. Electronicele nu pățiseră nimic, dar peretele dinspre geam și perdelele erau negre de la foc. Dimineața lui începuse greu și se sfârșise în spuma albă împotriva violentului foc. Avea să se ocupe și de bucătărie. Dar nu acum. Acum avea să își ia mintea de la cele petrecute.

      Urcă în mașină, pornind mai greu decât de obicei. Nici nu intrase bine în colivia închisorii și părea deja absolut epuizat. Dar nu fizic. Emoțional doar. Dădu cu subsemnatul și nu dădu detalii despre ce se petrecuse, despre motivul absenței lui. Întrebă însă de Zaida. Întrebă cum se simți peste noapte, dacă mâncase sau dacă cineva cuteză să o supere în absența lui. I se răspunse succint, cu indiferență. Știa că programul ei e la spălătorie, așa că porni într-acolo.

      Își salută colegele, ignorând remarcile lor de îngrijorare, ocupând un loc într-un colț. Un colț din care o putea vedea perfect pe femeia care îi răsuci mințile. O ochise la una dintre mesele de lângă zid. Și rănită... tot atât de frumoasă. Îi plăcea de ea. Chiar îi plăcea. Nu avea să se mintă singur. Îi plăcea pentru că știa să fie și matură și copil. Îi plăcea pentru că lua avânt și se dădea înapoi simultan. Îi plăcea pentru că era rebelă, dar și cuminte când voia ea. Îi plăcea cum îl face să se simtă când îi captează o umbră de zâmbet și cât de tare îi bate inima atunci când era foarte aproape de el.