Fugitivo

• Jovanka •

     Înăuntrul celulei obscure, cea ascunsă sub plapumă își deschise încet ochii, fără pic de grabă. Știa foarte bine cine intrase, asta încă știa. Știa cine îi era noua colegă, pentru că fusese anunțată cu douăsprezece ore în urmă, de parcă ar fi fost anunțată să se pună la adăpost pentru că urmează un cataclism. Totuși, nu își putea aminti foarte multe despre cea care tocmai intrase în micul ei altar sfânt de rugăciune. Erau imagini neclare, blurate când și când de goluri întunecate, ca o gaură neagră din care mai reușesc când și când să iasă pietre de lumină. Și-o amintea, da. Dar toate amintirile îi erau acum abstractizate. Știa că era o persoană importantă.

     Ocupând cel mai apropiat pat, Zaida se așeză pe marginea saltelei, pipăind absentă buzunarul în care avea scrisoarea. Era cu adevărat recunoscătoare că o avea înapoi, cu adevărat încă șocată. Sprijinindu-și coatele de genunchi, rămase tăcută. Poate că bărbatul ăla chiar nu știa să poarte pică. Poate că nu avea să îi fie dușman, deși părea că toată lumea vrea cu toată puterea să îi fie inamic. Parcă ăsta era cel mai mișto job din lume, full time. Să îi fii inamic Zaidei Nadir.

     — Domnul să te aibă în veghea lui, Zaida, îi zise încet, fără a se întoarce încă spre ea.

      Ridicându-și brusc privirea, o recunoscu rapid pe Jovanka, deși era mult mai slabă decât și-o amintea. Antonio avusese dreptate când îi spuse că are o colegă de treabă. Jovanka era mama tuturor fiicelor fără mame. Jovanka era mâna ocrotitoare în avalanșele de pumni furioși. Jovanka era o femeie pentru care Zaida avusese mereu o micuță simpatie mascată, pentru că era o femeie blândă și loială, liniștită și înțeleaptă.

       — Neața, Jova, mormăi.

       — Bună dimineața, copila mea de lumină, se întoarse încet pe cealaltă parte, privind-o acum cu ochi cercetători. Nenorociții ăștia te-au prins iar. Parcă ieri plecasei.

       — M-au prins, da. Și am evadat din nou, și m-au prins iar, și voi evada din nou, și iar mă vor prinde... cred că așa o s-o duc toată viața mea. Fugind ca o nebună la un maraton fără linie de finish.

       — Acum rămâi, păru că o roagă. Doar un pic de timp pentru sufletul tău care strigă chinuit. Puțin doar, până când Dumnezeu îți va da puterea să pleci din nou în lumea largă.

    — Și până când Diavolul mă va târî înapoi în văgăuna asta, o completă. Momentan nu plec, Jova. Am obosit. Nu mai am niciun plan, nicio punte. Momentan rămân. M-am săturat să fug fără direcție, fără scop, fără noimă. Simt că nu pot să o iau de la capăt, șopti.

    — Necuratul a plecat când ai făcut mântuirea locului, se ridică încet în șezut. Acum e liniște în etajul sufletelor. Nu mai simt sugrumarea flăcărilor. Și nu cred că apucasem să-ți mulțumesc pentru eliberare, îi zâmbi cu bunătate și căldură. Ești un suflet bun, Zaida. Ești un suflet atât de bun!

       Negând din cap, Zaida râse fără umor. 

    — Nu, nu sunt. N-am fost niciodată. Ce-i cu tine așa slabă, hm? Nu vă mai dau să mâncați?

     — Am întinerit, zâmbi mai larg. Acum îmi pot purta rochiile ascunse în șifonier, pot lua cordoane colorate cu care să îmi leg părul în împletituri. Sper doar să nu le fi mâncat moliile. Cândva, va trebui să merg acasă să le iau.

        Privind-o cu o ușoară confuzie, femeia se încruntă vag, umezindu-și buzele uscate. Jovanka părea decupată dintr-un timp și lipit într-altul, și părea că nu are nicio idee de acest lucru. Chipul său era luminos, dar îmbătrânit. Ochii ei erau strălucitori, dar încă exprimau o suferință ascunsă îngrozitoare. Jovanka venea dintr-o casă fericită, dintr-o familie fericită, dintr-o căsnicie fericită. Doar că toate astea sfârșiseră tragic în mistuirea flăcărilor. Legat de patul conjugal de la etajele superioare, soțul Jovankăi fusese găsit carbonizat. Condamnarea ei fusese declarată aproape imediat — sentință pe viață, fără posibilitatea eliberării condiționate nici măcar în circumstanțe excepționale. Calmul ei îi speriase pe judecători. După crima aceea, părea că își găsise în sfârșit pacea.