Jurământ pe degețel

1

Când eram mică eu şi cel mai bun prieten al fratelui meu am făcut un jurământ pe degeţel.

Când aveam nouă ani eu şi Morgan am făcut un jurământ: când eu voi împlini 18 ani ne vom căsători.

Pe vremea aceea credeam că jurământul pe degeţel e sacru. Credeam că atunci când jurământul e încălcat, degetul mic îţi va cădea şi aşa toată lumea va vedea că nu eşti un om de cuvânt.

Când am împlinit 18 ani el s-a căsătorit, dar nu cu mine.

Eu încă aştept să îi cadă degetul, chiar dacă au trecut aproape trei ani de când l-a încălcat.

Iar azi, azi şi eu încalc acel jurământ. El e singurul vinovat. Azi ar fi fost nunta mea şi a lui, dar în schimb e doar nunta mea. Nunta lui a fost acum trei ani. Acea căsătorie nu ar fi avut loc dacă el ar fi ştiut să folosească un nenorocit de prezervativ.

Nu voi uita niciodată ziua când fata cu care se culcase a venit la noi acasă, pentru că era la aceaşi facultate cu fratele meu şi doar aşa putea da de idiotul de Morgan.

Când ea i-a spus că e însărcinată, am crezut că voi deveni mătuşă. Dar apoi ea a rostit numele lui Morgan. I-a spus lui Duke că e copilul lui Morgan. În ziua aceea inima mea s-a spart în mii de cioburi.

Morgan îşi încălcase jurământul. Jurământ ce eu l-am ţinut cu sfinţenie. Până azi.

Dar azi e ziua când mă căsătoresc. Stau pentru ultima dată în faţa oglinzii, în camera în care am copilărit. Mama e lângă mine şi priveşte cu lacrimi în ochi cum coafeza îmi aranjează cocul. Afară, în grădină e zarvă mare. Invitaţii au început să sosească, iar eu vreau ca totul să se termine mai repede.

Eu şi viitorul meu soţ, Patrick, ne-am cunoscut la facultate. Nu a fost dragoste la prima vedere, nici acum nu cred că e. Şi poate voi fi judecată că nu îmi iubesc viitorul soţ, dar sentimentul de stabilitate ce mi-l oferă e mult mai important decât iubirea. Totul în viaţă e trecător, mai ales iubirea.

—Rhea! Scumpo, ce frumoasă eşti! Îmi spune mama imediat ce coafeza iese din cameră.

Mama este modelul meu în viaţă până la un anumit punct. Poartă o rochie verde închis, lungă până în pământ. Părul ei e aranjat într-un coc elegant, asemănător cu al meu,în vârful capului, iar machiajul foarte finuţ îi pune trăsăturile în evidenţă. Pentru cei cincizeci şi şase de ani ai ei, arată impecabil. Pot spune că îi moştenesc frumuseţea. Bineînţeles meritul înfăţişării ei fiind şi multele ore petrecute la saloanele de înfrumuseţare. Mama e o femeie perfecţionistă şi susţine că o femeie trebuie să arate impecabil în orice situaţie.

—Merg să îl anunţ pe tatăl tău că poate veni să te conducă la viitorul tău soţ.

Înainte să iasă din cameră o apuc de mână şi îi soun:

—Mama, e normal să nu am emoţii? O întreb şi îmi e frică de răspunsul pe care îl voi primi.

Am auzit că miresele au emoţii în ziua nunţii lor şi că sunt agitate sau ca din cauza emoţiilor varsă sau ar mânca sărat, dulce sau acru. Dar eu nu simt nimic. Oare e din cauză că nu îmi iubesc viitorul soţ?

—Scumpo, se apropie mama şi îmi cumprinde palmele între ale ei, uneori eşti prea copleşită de emoţii şi parcă nu simţi nimic. Probabil asta se întâmplă şi în cazul tău!

Aprob din cap apoi închid ochii şi o cuprind în braţe. Trec câteva minute şi mă desprind din braţele mamei atunci când cineva intră în cameră şi îşi drege glasul. E tata.

—Rhea toată lumea te aşteaptă! E timpul ca mireasa să îşi facă apariţia!

Mă mai privesc o dată în oglindă să mă asigur că arăt perfect şi apoi mă întorc spre tat şi-l apuc de braţ.

—Să mergem!

Grădina casei arată exact aşa cum am visat. Scaune sunt aşezate în dreapta şi în stânga covorului roşu pe care urmează să păşesc. Arcada din faţa altarului arată ca într-un basm. E împodobită cu crini roz. Mirosul lor pluteşte în aer. Un miros atât de îmbietor.

De cum fac primul pas pe covorul roşu, cântecul pianului se şi aude. Privesc în stânga şi în dreapta la toată lumea care a venit: rude şi prieteni. Singurele persoane care lipsesc sunt bunicul şi bunica din partea tatei. Ei îmi lipsesc cel mai mult, pe bunicii din partea mamei nici măcar nu i-am cunoscut.

După ce analizez grădina copilăriei mele, care acum arată ca un loc desprins din basme, privirea îmi fuge la altar. Patrick deja mă priveşte. Zâmbeşte şi faţa lui radiază de fericire.

Scanez cu privirea grădina şi analizez mai în amănunt persoanele care au venit. În partea stângă a covorului roşu, se află părinţii şi sora viiorului meu soţ, iar în partea dreaptă a covorului roşu se află mama, fratele meu şi... Morgan. Ce naiba caută el aici. Şi nu e singur e împreună cu fiul şi soţia sa, Olympia. Privirea îmi rămâne pironită pe faţa lui, zâmbeşte, iar inima mea se frânge încă puţin. El e fericit cu familia sa. Iar eu mă căsătoresc cu un bărbat pe care nu îl voi iubi niciodată.

Ajung la altarul improvizat iar tata îi dă mânea mea lui Patrick şi îi spune:

—Să ai grijă de fiica mea!

După ce tata se retrage la locul său, ofiţerul stării civile îşi începe pledoaria.

—Rhea Martel, de bună voie şi nesilită de nimeni îl iei în căsătorie pe Parick Yaduv?

Privesc în jurul meu sperând ca cineva să oprească nunta asta, dar când nimeni nu zice nimic, îmi întorc privirea spre Patrick. Vâzând că ezit, Ptrick începe să se panicheze, aşa că nu mai stau pe gânduri şi răspund.

—DA!

După răspunsul meu, preotul se întoarce cu faţa spre Patrick şi îl întreabă şi pe el acelaşi lucru.

—Parick Yaduv, de bună voie şi nesilit de nimeni, o iei în căsătorie pe Rhea Martel?

Răspunsul lui Patrick nu întârzie să apară şi spre oroarea mea e unul pozitiv. Aşa că ofiţerul stării civile continuă:

— Dacă cineva nu este de acord cu acestă căsătorie să vorbească acum... dar nu apucă să ducă propoziţia la capăt, că un glas puternic, masculin se aude.

—Opriţi nunta!

În grădină încep să se audă murmure, semn că vocea nu s-a auzit doar în capul meu. 

După mult timp în care am absentat de aici, revin cu o nouă carte.

Sper să vă placă. 

Scuzați greșelile gramaticale și de scriere. Capitolele sunt needitate. Aștept o părere din partea voastră, aici sau pe instagram: ella.nc_wattpad.