Umbra De Dincolo De Fereastră

Capitolul 5

Amelie

Îmi dau pantofii jos, lăsând punga cu cumpărături pe o măsuță din apropriere.

Bărbatul ăsta... Bărbatul ăsta emite o energie bună, dar pare puțin ciudat. Adică mă refer la faptul că m-a ochit așa repede și că m-a invitat, așa, brusc, în mașina lui...

Pare tânăr. Chiar foarte tânăr. Are păr blond, buclat, ochi verzi sticloși, pieala îi este albă ca laptele, și era îmbrăcat într-o cămașă albă și niște pantaloni kaki, în picioare având o pereche de adidași albi.

Fizicul lui nu părea deloc amenințător. Și nici propriul comportament. Mi s-a părut chiar foarte dulce și ospitalier.

Heath Wyatt. Așa îl cheamă.

Parcă numele Heath nu se potrivește cu fizicul lui atât de curat. Fizicul lui îmi aduce aminte de iarnă.

L-am examinat atât de bine încât am observat că până și sprâncenele cu genele sunt blonde.

Bineînțeles, Amelie. Cum te așteptai să fie dacă el e însuși blond? Negre?

Mă îndrept spre bucătărie, cărând punga cu cumpărături, începând să le pun la locurile lor.

Cuvintele fratelui meu îmi răsună în minte. Și încerc să le îndepărtez, dar fără victorie.

"Ascută Amy, ai grijă cu cine sau ce vorbești. Lumea e plină de ciudați."

Dar... Heath nu pare deloc un ciudat.

Dar nici nu pot avea încredere în el. Până la urmă, este un străin, și nu pot avea încredere în el.

Nu din nou.

• • •

Nici nu știu cât este ceasul. Am pierdut noțiunea timpului gătind și gândindu-mă la facultate.

Nu mi-am făcut nici un prieten până acum, dar nu e o problemă. M-am obișnuit să nu fiu băgată în seamă, și eu sunt prea rușinoasă pentru a interacționa prima.

Gătitul pentru mine e terapie. Cum este și muzica.

Mă face să nu mă mai îngrijorez. Cu privire la Dainn, la facultatea mea... La tot.

Mă întreb dacă Dainn e bine, dacă are un pat confortabil, dacă are cu ce se hrăni... Azi nu l-am văzut deloc, și nici nu îndrăznesc să-l apelez. Nu vreau să-l deranjez. Are propria lui viață, și dacă îl deranjez, se supăra pe mine, asta m-ar sugruma.

Niciodată nu am suportat ca Dainn să fie supărat pe mine, mereu cedam după ce ne certam.

În familia noastră a fost mereu dificil. Mama cu tata sunt atât de dușmănoși încât am face bine să nu cumva să-i deranjam cumva. Dar eu și Dainn am făcut-o, și ce am făcut noi doi, ne-au făcut părinții să ne urască.

Să ne disprețuiască într-un fel în care ignoră total că au doi copii. Pentru ei, eu și Dainn nu mai existam. O dată, când m-am certat cu ei, tata mi-a spus că ar trebui să încetez să-i spun tata, și mama, la fel.

Mi-a fost greu fără fratele meu. Și toate reproșurile adresate lui, de către părinții nostrii nu puteau lipsi. Faptul că a intrat în închisoare i-au cutremurat rău de tot în privința lui.

Și când eu am decis că vreau să plec de lângă ei... Nu le-au picat bine decizia asta. Eu timp de trei ani, am muncit la un magazin ore în șir, pentru a câștiga banii necesari pentru această mutare, părinții nu m-au ajutat cu nimic, și nici nu am nevoie de ajutorul lor.

O să trebuiască să-mi caut un loc de muncă cât mai curând posibil, o să am nevoie de bani, și banii pe care îi am acum nu mă vor întreține în mai mult de trei luni.

E prea liniște în apartamentul meu acum. Îmi place liniștea. O ador chiar. Dar uneori e sfâșietoare.

Dar cine ar putea să acopere liniștea? Nu am prieteni. Fratele meu mi-a dovedit cu șovăială că încă ține la mine. Nu am nici o persoană iubită care ar putea veni, să mă sărute, să mă îmbrățișeze, să mă liniștească...

Mă simt mai singură ca oricând. Și singurătatea mă sugrumă.

Gândul îmi zboară imediat la bărbatul blond pe care l-am întâlnit în seara asta.

Avea un zâmbet luminos, dar arăta totodată viclean. Băieții nu s-au uitat vreodată la mine, sau cel puțin așa cred, dar bărbatul ăsta blond a făcut-o.

Îmi pun mănușa de bucătărie, deschid cuptorul și scot tava cu plăcinta cu vișine coaptă, punând-o pe blatul de bucătărie, și după opresc cuptorul.

Iubesc plăcinta asta, chiar dacă am făcut-o cu vișine congelate. Dar tot ce contează este gustul. Și de fiecare dată când o făceam, avea un gust perfect.

Pastele cu sos roșu, sunt terminate încă din înainte să pun plăcinta la cuptor. Ce ușurare că ador gătitul, altfel probabil muream de foame.

Mi-ar fi plăcut să-i dau și fratelui meu o porție, dar e târziu, și probabil doarme, sau e plecat. Mai bine renunț, data viitoare, când va fi mai devreme, îl voi contacta.

Heath Wyatt. Bărbatul blond, cu ochi verzi sclipitori, zâmbet splendit, și piele similară laptelui.

Era un bărbat frumos. Și nu-mi pot scoate din minte imaginea lui. Și cu ce era îmbrăcat... Rar mai văd bărbați să se îmbrace așa. El arata exact ca un înger. Probabil adoră albul, totul ce ținea de el era alb.

Pielea lui. Telefonul lui. Mașina lui. Cămașă albă. Părul sau avea nuanțe de alb...

Un înger tânăr. El era un înger tânăr.

Brusc, tresar când aud soneria ușii apartamentului meu. Era aproape douăsprezece noaptea, cine ar putea fi?

Înghit în sec, și încep să merg către ușă. Îmi iau inima în dinți și o deschid.

Dar nu se află nimeni la ușă. Examinez tot holul luminat cu ajutorul luminilor de pe tavan, dar nu văd pe nimeni.

Instinctul meu mă conduce să cobor capul, la picioarele mele, unde observ un trandafir.

Un trandafir alb, curățat de spini. Care avea un bilet atașată de el cu ajutorul unei panglici roșii.

Mă aplec, și ridic frumosul trandafir, examinându-l în întregime. Curiozitatea mă conduce să deschid bilețelul și observ un scris frumos de mână, cursiv, un scris conturat într-un mesaj scurt, dar compus din câteva cuvinte.

Arăți minunat în seara asta, mica mea lebădă mută.