HEARTLESS

Douăzeci și opt

Juniper

Două zile mai târziu

Kaiden: În fața universității. La șase. Singură.

Riscam. Riscam la o posibilă trădare și o posibilă anihilare a unui om. Dar nu m-am putut abține. Voiam să aflu tot, voiam să știu de ce Kaiden îmi ascunsese adevărul așa că, la cinci jumătate, m-am furișat afară pe când mama era în bucătărie iar tata deja era plecat cu treburi. Soră-mea era în camera ei.

Am mers cu autobuzul, purtând cele m-ai simple haine ale mele. Jeanși negrii și o bluză mov cu un ușor decolteu în V.

Speram să nu fie o cursă, nu mai voiam să pic în capcana lui Kaiden, și totuși...nu puteam să stau departe de el.

Când cobor din autobuz, în fața universității mele, mă retrag într-un colț uitându-mă în stânga și în dreapta. Așteptând.

Eu: Sunt aici. Unde ești?

Kaiden îmi răspunde în câteva clipe.

Kaiden: În spate. Ești singură?

Eu: Mhm. Așa ne-am înțeles nu?

Tastez mergând în spatele universității.

Brusc sunt luată prin surprindere când ceva mă trage într-o parte și imediat sunt lipită de ceva metalic. Suspin ușor când buzele lui mi le acaparează pe ale mele.

— Ah... Doamne, m-ai speriat!

Îi pun mâna pe umăr când mă saltă și mă așează cu fundul pe capota mașinii lui. Instant parcă stomacul meu ar fi avut fluturași.

— Scuze. Mi-ai lipsit.

Cuvintele astea mă ating prea mult, pentru că și el mi-a lipsit. Ochii lui albaștri au coborât pe buzele mele pentru câteva clipe.

— Și tu mi-ai lipsit.

Murmur eu încet și dau să mă dau jos de pe capota mașinii, însă el mă ridică înapoi.

Chiar încerc să găsesc în mine acea urmă de ură pe care el mi-o crease atunci când mă trădase, dar...scena aia în care și-a riscat viața pentru mine, salvându-mă, nu-mi permite să-l urăsc. Pentru că, ori de câte ori îl văd pe bărbatul ăsta, îmi aduc aminte că a avut grijă de mine și că încă mă protejează.

— Mi-aș fi dorit să schimb toate astea...

Zice el oftând și lasându-și capul pe umărul meu.

— ... mi-aș fi dorit, să nu te fi implicat în asta.

— Este prea târziu să dăm timpul înapoi ști și tu asta.

Șoptesc eu trecându-mi degetele prin părul lui brunet. Crescuse puțin, și acum îi cade până la urechi.

Kaiden ridică capul privindu-mă preț de câteva clipe, apoi brusc trage aer în piept și mă aruncă pe umăr.

— N-am să termin cu tine atât de ușor!...

Zice el și parcă tonul vocii lui e mai dur de cât de obicei.

Deschide portiera din spate și mă aruncă pe ea.

—... și n-am să las pe nimeni să intervină între noi. Ești a mea Juny.

Intră înăuntru și închide ușa mașinii. Instant mă ridic pe fund și aștept următoarea lui mișcare. Kaiden se întinde puțin și ia ceva de pe scaunul din față. O pungă.

— Pentru tine.

Zâmbesc și i-au pachetul. Înăuntru văd două cinnamonuri.

— Deci ăsta a fost planul tău? Să mă ademenești aici ca apoi să mă îndulcești cu cinnamon?