Shadow of Desire

9

**Din perspectiva lui Grace**

Am ieșit din biroul lui Elio complet confuză. Mă așteptasem să mă mustre pentru că am ținut piept unui om de-al lui, dar în schimb fusesem chemată în biroul său pentru... nici măcar nu știu pentru ce. Întâlnirea a avut un aer suprarealist, și cu cât mă gândeam mai puțin la ea, cu atât mai bine. Orice s-ar fi întâmplat, nu mă grăbeam să înțeleg.

M-am întors în bucătărie, unde Eleonor mă aștepta, cu îngrijorarea evidentă pe chipul ei în clipa în care m-a văzut. M-a tras imediat într-o îmbrățișare strânsă, iar îngrijorarea ei era palpabilă.

„Ce s-a întâmplat? De ce te-a chemat în biroul lui? Ți-a făcut ceva?” întrebările lui Eleonor au venit în șoaptă, iar ochii ei mă cercetau atent, ca și cum ar fi căutat semne de rău pe chipul meu, odată ce mi-a dat drumul din îmbrățișare.

„Nu, nu mi-a făcut nimic,” am asigurat-o, deși n-am reușit să-mi ascund confuzia din voce. „De fapt... nici măcar nu sunt sigură de ce a vrut să mă îndepărteze de acel conflict cu omul său.”

Expresia lui Eleonor s-a înmuiat, iar un mic zâmbet de complicitate i s-a format pe buze. Acum, eu eram cea care o privea cu îngrijorare, nesigură de ce părea așa... mulțumită.

„Ți-am spus, Grace,” a zis ea, tonul ei aproape tachinător. „Ești specială. Vei înțelege cu timpul.”

I-am ridicat o sprânceană, nefiind pe deplin convinsă, dar am decis să nu aprofundez subiectul. Nu voiam să mă afund mai tare în acea conversație, așa că am dat doar din cap și m-am apucat s-o ajut să facem ordine. Era mai ușor să-mi țin mâinile ocupate decât să mă gândesc la ce se petrecea între mine și Elio.

Câteva minute mai târziu, am auzit pașii grei ai lui Elio coborând scările. Era îmbrăcat și pregătit să plece, deși nu aveam nicio idee unde se ducea. Privirile ni s-au întâlnit pentru o clipă, înainte să-și îndrepte atenția către Eleonor.

„Pregătește și cina pentru mine,” a ordonat, vocea lui fermă și autoritară ca întotdeauna. Mi-am mușcat limba pentru a nu-l privi insistent.

Eleonor, însă, nu părea la fel de stăpână pe sine. Surpriza i se citea clar pe față, iar sprâncenele i-au săltat vizibil. „Rămâneți din nou peste noapte, domnule?” l-a întrebat ea rapid.

Elio nu a răspuns prin cuvinte — doar a încuviințat din cap. Dar nu înainte ca ochii lui să se întoarcă o clipă din nou spre mine.

Mintea mi-a luat-o razna. *De ce?* De ce mai rămânea încă o noapte? Eleonor spusese că de obicei nu stătea mult aici, deci ce se schimbase? De ce trăgea de timp acum? Întrebările îmi roiau în minte, dar nu aveam niciun răspuns.

Nu-mi puteam scoate din cap sentimentul că ceva se schimba. Poate că Eleonor avea dreptate — poate că era ceva legat de mine care îi captase atenția, ceva care mă făcea diferită. Dar chiar dacă ar fi fost așa, nu eram sigură ce să simt în legătură cu asta.

Pe măsură ce Elio a ieșit din bucătărie, aerul părea să se liniștească, dar tensiunea din pieptul meu nu dispăruse. Se întâmpla cu siguranță ceva, și aveam un sentiment apăsător că eu eram în centrul a tot ce urma să se desfășoare — fie că-mi plăcea sau nu.

Restul serii a trecut într-o ceață, dar mintea mea era departe de a fi liniștită. Eu și Eleonor am mers mai departe cu pregătirea cinei, deși îmi puteam da seama că mă privea atent, încercând să-mi citească reacțiile la tot ce se întâmplase. Puteam simți curiozitatea ei mocnind sub suprafață, dar nu a pus întrebări. Cel puțin, nu deocamdată.

Prezența lui Elio plutea ca o umbră peste tot. Chiar dacă nu era în încăpere, faptul că mai rămânea o noapte mă rodea. Eleonor spusese că nu obișnuia să stea prea mult, așa că de ce acum? De ce după acea întâlnire ciudată din biroul lui?

După ce am terminat de gătit, Eleonor mi-a înmânat o tavă cu cina lui. Inima mi-a căzut. Desigur, eu urma să i-o duc. Părea parte dintr-un joc întortocheat pe care îl juca, asigurându-se că îmi amintesc mereu de locul meu aici — sub el.

Am tras adânc aer în piept, încercând să mă calmez. „O să i-o duc eu,” am spus încet, iar Eleonor mi-a dat un mic semn de încurajare.

Pe măsură ce mergeam spre camerele lui, simțeam greutatea tăvii în mâini, dar nu mâncarea era cea care o făcea grea — era povara tuturor lucrurilor nespuse, a tot ce plutea între noi. Pașii mei erau abia audibili pe podea, dar în mintea mea răsunau ca tunetele. Când am ajuns la ușa lui, am ezitat o clipă înainte de a bate ușor.

„Intră,” se auzi vocea lui profundă din spatele ușii.

Am deschis ușa și am pășit înăuntru, privirea mea atrăgându-se imediat spre Elio. Stătea la birou, încă îmbrăcat în costum, dar cu cravata desfăcută și primul nasture al cămășii descheiat. Camera era luminată slab, iar umbrele păreau să i se lipească de trăsături, accentuând ascuțimea feței sale.

„Cina ta,” am spus încet, așezând tava pe o masă din apropiere, încercând să-mi păstrez vocea neutră.

„Mulțumesc,” a răspuns, ridicându-și privirea de la documentele pe care le citea pentru a mă fixa cu privirea. Era ceva în ochii lui, o licărire a ceva ce nu reușeam să descifrez — curiozitate? Amuzament? Ceva mai întunecat?

Pentru o clipă, am stat amândoi în tăcere, aerul încărcat de cuvinte nespuse. Simțeam cum privirea lui mă cerceta, studiindu-mă la fel ca mai devreme, de parcă încerca să descopere ceva ascuns sub suprafață. Îmi făcea pielea să se înfioare, dar nu îndrăzneam să arăt asta.

„Nu credeam că vei mai rămâne și în noaptea asta,” am spus, vocea mea abia o șoaptă. Nici nu știu de ce am spus asta. Poate că speram să primesc un răspuns la întrebarea care mă rodea de când sosise.

Elio se lăsă pe spate în scaun, buzele curbându-i-se într-un zâmbet mic, știutor. „Am niște treburi neterminate aici,” spuse el, vocea lui la fel de netedă ca întotdeauna. „Și cred că începi să realizezi că și tu faci parte din acele treburi, Grace.”

Cuvintele lui îmi trimiseră un fior pe șira spinării. Parte din treburile lui? Ce însemna asta? Voiam să întreb, să cer răspunsuri, dar știam mai bine decât să-l provoc. Era genul de om care oferea doar ceea ce voia să ofere, nimic mai mult.

„Nu înțeleg,” am murmurat, mâinile mele strângând marginea tăvii.

Atunci s-a ridicat și a venit spre mine cu acea

 atitudine relaxată, dar autoritară, care îl caracteriza. S-a oprit la doar câțiva pași distanță, iar pentru prima dată, am simțit parfumul slab al colognei lui — ceva întunecat, lemnos și captivant. Prezența lui era copleșitoare, și a trebuit să mă lupt să-mi păstrez calmul.

„Vei înțelege, *cara mia,*” spuse el încet, vocea lui devenind aproape o șoaptă. „În timp, totul va deveni clar.”

Am înghițit în sec, mintea zbătându-se cu tot felul de scenarii. Voiam să țip, să cer să știu ce naiba se întâmplă, dar tot ce puteam face era să dau din cap, încercând să-mi păstrez autocontrolul.

„Du-te și odihnește-te,” spuse el, tonul schimbându-se într-o notă aproape blândă. „Mâine vom vorbi mai mult.”

Nu trebuia să mi se spună de două ori. Fără un alt cuvânt, m-am întors și am ieșit din cameră, închizând ușa încet în urma mea. În timp ce mă întorceam spre camera mea, mintea îmi vuia de întrebări, teamă și confuzie. Elio juca un joc — un joc pe care încă nu-l înțelegeam.

Dar trebuia să-l descopăr. Înainte să fie prea târziu.