Shadow of Desire

33

**Perspectiva lui Elio**

Ce naiba e în neregulă cu mine?

Nu ar fi trebuit să o sărut. Știu asta. Și totuși... am făcut-o. Și *la naiba*, ea mi-a răspuns cu aceeași dorință disperată care mă macină de săptămâni întregi. Buzele ei erau moi, calde, pline de inocența de care ar fi trebuit să stau departe. Dar în momentul în care s-au întâlnit cu ale mele, nu m-am putut opri. Nu *voiam* să mă opresc.

Dar a trebuit.

Să mă retrag de lângă ea a fost cel mai greu lucru pe care l-am făcut vreodată, dar nu puteam lăsa să continue. Grace este prea bună pentru această lume, prea bună pentru *mine*. Dacă nu mă opresc acum, nu va mai exista o linie de trecut mai târziu. Am lăsat-o pe balcon, cu o expresie de confuzie și durere, iar imaginea buzelor ei ușor umflate și a ochilor ei plini de lacrimi nu-mi iese din minte.

Mă îndrept direct spre bar, spunându-i barmanului să-mi dea ceva tare. Poate alcoolul va potoli focul care arde în mine. Am nevoie să o scot din minte, să uit cât de bine s-a simțit să o sărut, să o ating. Dar chiar și când dau peste cap paharul, senzația de ars în gât nu este suficientă pentru a mă face să uit cum s-au simțit buzele ei pe ale mele.

Arunc o privire înapoi spre balcon. E tot acolo, și pot spune din felul în care umerii îi tremură ușor că plânge. *Desigur că plânge,* gândesc cu amărăciune. *Tu ai făcut asta.* Dar e spre binele ei. Trebuie să înțeleagă—*Eu* nu sunt bun pentru ea. Nu sunt bun pentru nimeni, și cu cât va înțelege asta mai repede, cu atât îi va fi mai bine.

Îmi spun că e mai bine dacă mă urăște. Am *nevoie* să mă urască.

Când o văd intrând în sfârșit înapoi la petrecere, cu ochii roșii și umflați, ceva din mine se strânge dureros. Arată distrusă, fragilă, și parcă un spin mi s-a înfipt în inimă. *Dar e spre binele ei*, îmi reamintesc. Cu cât mă urăște mai mult, cu atât va fi mai în siguranță. Lumea aceasta—lumea mea—o va distruge.

Îmi termin băutura pe care tocmai mi-a turnat-o barmanul și mă pregătesc. Dacă vreau ca ea să mă urască, va trebui să îi arăt clar că nu înseamnă nimic pentru mine. Că nu îmi pasă. Și pentru asta, va trebui să fiu crud.

Mă îndrept spre ea, pășind lent și deliberat. Când ajung lângă ea, ridică privirea, iar ochii îi sunt plini de lacrimi, ca și cum ar căuta o explicație. Nu va primi una.

„Poți să mergi singură acasă, nu-i așa?” spun, vocea rece și plată, cuvintele simțindu-se ca cenușa în gură.

Fața ei se crispează de confuzie. „Ce?” întreabă, cu vocea abia o șoaptă.

„Ai auzit ce am zis,” spun, tonul meu dur și distant. „Poți să găsești singură drumul spre casă. Am pus ochii pe o fată aici, și vreau să ‘mă distrez’ cu ea.”

Minciuna rămâne suspendată între noi, grea și sufocantă. Ochii ei se măresc de șoc, și clipește rapid, încercând să proceseze ce i-am spus. Văd clar—îi frâng inima chiar în fața mea. Dar trebuie să continui. Trebuie să o fac să mă urască.

Deschide gura, de parcă ar vrea să spună ceva, dar nu-i iese niciun sunet. Confuzia de pe chipul ei este înlocuită de durere, și simt o altă înțepătură de vinovăție. Asta am vrut. *Trebuie să mă urască.*

„De ce...?” șoptește în cele din urmă, vocea tremurând.

„De ce?” repet cu un chicotit rece. „Pentru că pot. Și pentru că nu ești genul de fată de care sunt interesat, Grace. Ești doar... prea multă bătaie de cap.”

Cuvintele sunt mai dure decât intenționasem, și mă urăsc și mai mult pentru faptul că le-am spus. Dar trebuie să fiu brutal. Trebuie s-o îndepărtez.

Nu aștept să răspundă. În schimb, mă întorc și mă duc înapoi la bar. Am observat deja o femeie care mi-a aruncat priviri toată seara, ochii ei aproape cerșind să o iau. E o alegere ușoară. Grace trebuie să vadă că nu înseamnă nimic pentru mine, că este doar o față printre multe altele.

Îi iau mâna femeii, fără măcar să mă uit la Grace când o conduc spre ieșire. Pot să simt privirea ei arzând în spatele meu. Știu că se uită, și știu că o doare. Dar nu mă pot opri acum. Dacă mă opresc, dacă mă uit înapoi, voi ruina totul. Trebuie să merg mai departe.

Femeia de lângă mine—numele ei nici nu contează—se lipește de mine, mâna ei urcându-mi pe braț într-un gest flirtos. Aproape că nu îi simt atingerea. Tot ce pot să gândesc este la Grace, stând acolo singură, plângând pentru că tocmai i-am distrus orice legătură fragilă pe care o aveam.

Și asta e exact ce am vrut.

Împing ușa și o conduc pe femeie afară, departe de zgomotul petrecerii. Ea chicotește, șoptindu-mi ceva la ureche, dar nu o ascult. Mintea mea e tot acolo, înăuntru, tot cu Grace. Ar trebui să mă simt ușurat. Asta trebuia să fac, nu-i așa? S-o fac să mă urască. S-o îndepărtez. Dar tot ce simt este goliciune.

Mă opresc din mers, mâna mea căzând de pe brațul femeii.

„Ce-i cu tine?” întreabă ea, confuză.

„Nimic,” mormăi, evitând să o privesc în ochi. „Întoarce-te la petrecere.”

„Ce? Dar am crezut că—”

„Pleacă,” i-o retez, mai dur decât intenționasem.

Femeia mă privește pentru o clipă, apoi pufnește și se întoarce pe călcâie. O urmăresc cum dispare înapoi la petrecere, și rămân singur în întuneric, aerul rece al nopții neaducând nicio ușurare haosului din pieptul meu.

Îmi trec o mână prin păr, frustrat dincolo de limite. Ce naiba e în neregulă cu mine? Aveam un plan. S-o îndepărtez pe Grace. S-o fac să mă urască. Și totuși... în momentul în care i-am văzut durerea din ochi, ceva în mine s-a rupt.

*La naiba, Elio. Controlează-te.*

Dar nu pot. Indiferent cât încerc să mă conving că asta e lucrul corect, că Grace va fi mai bine fără mine, nu pot să scap de imaginea ei stând acolo, cu inima zdrobită, din cauza mea.

Mă sprijin de perete, privindu-mă la stele, și mă întreb dacă nu cumva am făcut cea mai mare greșeală din viața mea.

Pentru că, adevărul e că nu vreau ca Grace să mă urască.

O vreau pe ea.

Și asta e singurul lucru pe care nu mi-l voi permite niciodată.