Shadow of Desire

20

**Din perspectiva lui Grace**

Tensiunea din încăpere e atât de densă încât aproape mă sufocă. Stau între tatăl meu și Elio, doi bărbați a căror relație seamănă cu o bombă cu ceas, iar eu simt că fitilul arde periculos de rapid. Stăm aici de o veșnicie—poate treizeci de minute sau mai mult—și niciunul dintre ei nu a spus un cuvânt. Tăcerea se prelungește, întreruptă doar de clinchetul ocazional al tacâmurilor în timp ce ne prefacem că mâncăm.

Tatăl meu, un om care obișnuia să domine orice încăpere în care intra, acum pare mic și învins. Iar Elio... ei bine, Elio e de nepătruns. Chipul lui, ca de obicei, e o mască de piatră, dar în ochii lui e o urmă de ceva întunecat—ceva care îmi face părul de pe ceafă să se ridice.

Nu mai suport. Tensiunea îmi răscolește stomacul, și dacă nu sparg tăcerea curând, sunt sigură că voi vărsa tot ce am mâncat.

"Așadar, tată," izbucnesc, încercând să par relaxată, "cu ce te-ai mai ocupat cât timp am stat la Elio?" Vocea îmi tremură, trădându-mi nervozitatea. Îmi regret imediat întrebarea când simt privirile lor concentrându-se asupra mea. Ochii lui Elio ard în lateralul feței mele, iar eu îi simt judecata tăcută.

Reacția tatălui meu e și mai rea. Scoate un mârâit frustrat, iar mâna lui strânge furculița atât de tare încât mă tem că o va rupe. Oare am pus întrebarea greșită?

În cele din urmă, tata răspunde cu un ton plat și lipsit de emoție: "Nimic interesant. Doar afaceri, ca de obicei." Dar îl cunosc prea bine. E ceva în spatele acelor cuvinte—ceva ce nu vrea să-mi spună.

Elio, pe de altă parte, nu e la fel de subtil. Clatină din cap dezaprobator, sunetul scurt și ascuțit întrerupând liniștea din cameră. E clar că nu e satisfăcut cu acel răspuns.

Înghit cu greu, simțind cum tensiunea crește. Știu că tatăl meu ascunde ceva și știu că Elio nu e genul care lasă lucrurile să treacă ușor. Disperată să sparg gheața, întreb: "Ai găsit o modalitate de a-ți cere scuze lui Elio? Vreau foarte mult să mă întorc acasă." Vocea mi se frânge ușor la ultimul cuvânt, greutatea acestuia apasându-mă.

Acasă. Nu am mai spus cuvântul acesta de mult, și acum sună straniu. Mi-e dor de el, de sentimentul de siguranță, chiar dacă știu că acțiunile tatălui meu au distrus orice șansă de a reveni la viața pe care o cunoșteam.

Tata îmi aruncă o privire dezaprobatoare, iar expresia lui se întunecă. Suflă greu, trecându-și mâna peste față ca și cum ar încerca să alunge frustrarea. "Ceea ce am făcut nu poate fi iertat... Îmi pare rău, Grace," murmură el, vocea abia mai auzindu-se.

Inima mi se strânge. Ce înseamnă asta? De ce nu poate fi iertat? Ce anume a făcut?

Înainte să apuc să întreb, Elio se lasă pe spate în scaun, postura lui relaxată, dar cuvintele tăioase ca o lamă. "Știi că dacă nu faci nimic, Grace va rămâne lângă mine pentru tot restul vieții, nu-i așa, Caruso?" Tonul lui e calm, aproape plictisit, dar greutatea cuvintelor îmi trimite un fior rece pe șira spinării.

Să rămân lângă el... pentru tot restul vieții? Respirația mi se oprește pentru o clipă când gravitatea afirmației lui se așază asupra mea. Îl privesc pe tata, sperând—rugându-mă—pentru un fel de reasigurare, dar el rămâne tăcut, privind în jos la mâinile sale.

"Bine, Caruso," spune Elio, împingând scaunul în spate cu un zgomot aspru pe podea. "Grace, plecăm. Nu mai e nimic pentru tine aici." Se ridică, mișcările lui sunt deliberate, și îmi apucă brațul, trăgându-mă în picioare.

Sunt prea șocată ca să protestez. Mintea îmi vârtejă, încercând să înțeleagă ce tocmai s-a întâmplat. Tata nu se mișcă, nici măcar nu se uită la mine când Elio mă trage afară. Omul care obișnuia să mă protejeze, care mereu avea un plan, pare complet învins. Ce a făcut atât de grav încât nu poate fi iertat?

Strânsoarea lui Elio se întărește pe brațul meu în timp ce mă conduce spre ușă, iar eu îl urmez ca într-o transă, prea copleșită ca să rezist. Îl privesc pe tata pentru ultima oară, sperând pentru... o explicație, o scuză, orice. Dar tot ce văd sunt umerii lui căzuți și greutatea apăsătoare a vinovăției.

Ieșim afară, iar aerul rece îmi lovește fața, trezindu-mă la realitate. Mintea mi-e invadată de o mie de întrebări, dar cea care se ridică deasupra tuturor e aceasta: Ce vrea cu adevărat Elio de la mine?

Când ușa se închide în urma noastră, sigilând orice speranță de a înțelege, realizez că nu mai sunt doar fiica tatălui meu. Sunt altceva acum—ceva prins între doi bărbați care au mult prea multă istorie, prea multă furie și prea multe secrete.

Și habar n-am unde mă lasă asta pe mine.