Shadow of Desire

13

**Din perspectiva lui Grace**

După ce domnul Moretti a plecat în sfârșit, casa părea să răsufle ușurată, eliberând o parte din tensiunea acumulată în timpul scurtei lor conversații. M-am simțit și eu ușurată să-l văd plecând, dar cuvintele lui mi-au rămas întipărite, ca un fum greu. Am terminat de măturat holul în tăcere, prefăcându-mă că nu m-a afectat ce tocmai se întâmplase, dar mâinile mele încă tremurau ușor.

Elio nu spusese nimic de când îi adresase lui Moretti ultimul avertisment, și pentru asta eram recunoscătoare. Nu voiam să-l privesc sau să recunosc acea clipă stranie care trecuse între noi când mă apărase. Poate fusese doar un alt joc de-al lui, dar o parte din mine se simțea neliniștită de ideea că poate i-ar păsa, chiar și un pic.

Tocmai terminasem de șters ultima piesă de mobilier când i-am auzit vocea în spatele meu. Joasă, calmă, dar cu o notă tăioasă imposibil de ignorat.

„Grace,” mă chemă, făcându-mi inima să tresară.

M-am întors încet, încercând să îmi păstrez expresia neutră, dar ochii lui întunecați mă cercetau deja, analizându-mi reacția. Stătea la capătul holului, sprijinit lejer de tocul ușii biroului său, cu brațele încrucișate. Era ceva în privirea lui care îmi spunea că aceasta nu era o conversație obișnuită.

„Intră în biroul meu,” spuse el, vocea lui mai blândă, dar încărcată de autoritate. „Trebuie să vorbesc cu tine.”

Am înghițit în sec, încercând să-mi controlez emoțiile. Ideea de a fi din nou singură în biroul lui îmi făcea pulsul să se accelereze din motive pe care nu le puteam explica pe deplin. Dar am dat din cap și l-am urmat, făcând tot posibilul să par calmă.

Când am intrat în cameră, Elio a închis ușa în urma noastră cu un *click* subtil, iar imediat am simțit cât de mic părea acest spațiu când eram doar noi doi. Biroul era luminat difuz, lumina dimineții filtrându-se prin jaluzele și aruncând umbre pe mobilierul întunecat.

El a mers în spatele biroului său și mi-a făcut semn să mă așez pe scaunul din față. M-am așezat, simțind pielea rece și fermă a scaunului. Elio a rămas în picioare pentru un moment, privindu-mă intens, de parcă încerca să decidă cum să înceapă.

În cele din urmă, a vorbit, vocea lui calmă, dar pătrunzătoare. „Cum îl cunoaște tatăl tău pe Moretti?”

Întrebarea m-a luat prin surprindere, deși ar fi trebuit să mă aștept. Desigur că voia să știe. Moretti fusese în biroul tatălui meu înainte ca toate acestea să se întâmple. Dar cât de mult știa deja Elio? Și ce ar trebui să-i spun?

Am ezitat, alegându-mi cuvintele cu grijă. „Tatăl meu l-a menționat de câteva ori... a spus că îl ajuta cu un fel de treabă,” am explicat, vocea mea mai joasă decât aș fi vrut. „Nu știu detaliile. Nu mi-a spus prea multe.”

Privirea lui Elio s-a întunecat când mi-a ascultat răspunsul, vizibil nemulțumit. Se aplecă ușor, sprijinindu-și mâinile pe birou în timp ce mă studia. „*Grace,*” începu el, vocea lui devenind mai serioasă. „*Non giocare con me.* Nu te juca cu mine.” Utilizarea italianei îmi trimise un fior pe șira spinării. Îmi dădea clar de înțeles că voia adevărul și nimic mai puțin.

Am inspirat adânc, încercând să-mi păstrez calmul sub privirea lui intensă. „Jur, asta e tot ce știu,” am spus, menținându-i privirea, chiar dacă îmi era greu să fac asta. „Tatăl meu nu m-a implicat în afacerile lui. Doar a spus că Moretti era acolo pentru a-l ajuta cu ceva important. Dar evident, oricare ar fi fost acel lucru... nu a mers conform planului.”

Elio se îndreptă, expresia lui rămânând impenetrabilă. Pentru un moment, camera fu învăluită într-o tăcere incomodă în timp ce el analiza ce-i spusesem. Nu-mi puteam da seama dacă mă credea sau dacă gândea că ascund ceva. Avea acel mod de a te face să simți că poate vedea direct prin tine, de parcă fiecare secret pe care încercai să-l ascunzi era deja dezvăluit în fața lui.

„Tatăl tău era disperat,” spuse Elio în cele din urmă, vocea lui mai joasă, dar încă aspră. „Moretti nu e genul de om pe care îl aduci în afaceri decât dacă nu ai alte opțiuni. Orice era tatăl tău implicat... nu era o treabă măruntă. Și acum, a devenit problema ta.”

Am simțit un nod formându-se în gât. Știam că tatăl meu avusese probleme, dar auzindu-l pe Elio spunând asta făcea totul să pară mult mai real, mult mai periculos. Iar cel mai rău era că încă nu înțelegeam pe deplin în ce mă băgase.

„Elio...” am început ezitant, nesigură dacă ar trebui să pun întrebarea care îmi stătea pe limbă. Dar trebuia să aflu. „Ce exact a făcut tatăl meu? Cu cine s-a încurcat de s-a ajuns... la asta?”

El mă privi pentru o clipă, iar expresia lui se înmuie ușor. „*È complicato,*” murmură el, frecându-și ceafa înainte de a se apleca din nou în față. „E complicat. Tatăl tău a făcut o greșeală mare. A luat ceva de la cineva puternic, crezând că poate scăpa. Dar n-a putut. Și acum, tu ești cea care plătește pentru greșelile lui.”

Cuvintele lui m-au lovit ca un tren. Știam că tatăl meu își făcuse dușmani, dar realitatea spuselor lui Elio apăsa greu asupra mea. Viața mea fusese negociată ca o simplă monedă de schimb, și nu aveam nicio putere să schimb asta.

Privirea lui Elio se înmuie în timp ce mă privea, deși încă vedeam o umbră de prudență în ochii lui. „Nu ești doar un pion, Grace,” spuse el încet, surprinzându-mă. „*Non ti preoccupare troppo,* nu-ți face griji prea mari. Lucrurile sunt mai... flexibile decât par.”

Nu știam ce să înțeleg din vorbele lui, dar un lucru era clar: situația asta avea multe straturi pe care abia începeam să le descopăr. Și Elio? El era în centrul tuturor, ținând toate cărțile, în timp ce eu încercam disperată să înțeleg regulile jocului.

El se îndreptă, semnalând că discuția se încheiase. „Poți pleca acum,” spuse el, vocea lui revenind la acel ton compus și distant.

M-am ridicat și m-am îndreptat spre ușă, dar înainte să ies, m-am întors să-l privesc. Ochii lui s-au întâlnit cu ai mei, și pentru o clipă scurtă, am crezut că am văzut ceva diferit în expresia lui — ceva mai cald, mai uman. Dar la fel de repede cum apăruse, acea emoție a dispărut, înlocuită de masca rece și distantă pe care o purta mereu.

Pe măsură ce ieșeam din biroul lui, mintea mea era un vârtej de gânduri. Alegerile tatălui meu m-au adus aici, dar ceva îmi spunea că propriile mele

 decizii aveau să determine cum voi ieși din această situație.