Demonul

Prima mea zi in noua casa

Sunt in drum spre noua mea locuinta. Bagajele ocupa tot locul din spate al masinii, iar portbagajul e plin. Stau in fata pe locul din stanga si ma uit la niste brelocuri agatate de oglinda retrovizoare. Pe geamuri, picurii de ploaie parca vor sa patrunda inauntru si sa ne invaluie in racoarea lor.Nu e ca si cum nu ar fi destul de frig afara, insa in taxi era destul de bine, chiar placut de a dormi putin. Tot drumul pana aici nu am dormit deloc. Soferul, om carunt de varsta a treia,presupun, claxona la masina din fata care mergea in hopuri, scapand si cateva cuvinte printre dinti sau chiar spunandu-le cu voce tare si clara.

" Cine, naiba, ti-a dat permisul?! L-ai castigat la pufuleti cu surprize?! Naiba sa te ia" Se abtinea, avandu-ma ca client, sau poate asa e el.

"S-ar putea" spun deja deranjata de cel din fata noastra. In locul lui eu l-as fi sfintit frumos. Dar mi-am promis sa nu mai vorbesc urat. Vreau sa ma schimb.

Vireaza la dreapta si scapam de el, dupa care mai facem cateva cotituri si ajungem la apartamentul ce mi l-au luat ai mei, chirie, desigur.

"Am ajuns. Am sa te ajut cu bagajele, ai destul de multe..."

"Va multumesc frumos" incerc sa fiu politicoasa.

Opreste in parcarea acoperita din fata blocului si ma ajuta sa urc la etaj bagajele. O doamna invarsta cu parul vopsit roscat inchis, scunda, imbracata intr-un kimono de culoarea lavandei poarta foarte mandra un obi mov cu o floare alba legata de el. Gratia cu care coboara scarile e bizara pentru mine, insa destul de atractiva. Ma aplec in fata ei facand un mic arc si ii urez o zi buna.

"Bine ai venit! Dumneavoastra trebuie sa fiti [Y/N]"

"Da, asa este! Dumneavoastra sunteti doamna administrator Fujihara Kayoko?

"Intr-adevar! Asteapta un moment." bate la usa de langa dansa cu numarul opt scris pe ea,iar un barbat deschide somnoros usa si o saluta pe Fujihara-san. "Te rog sa o ajuti pe tanara domnisoara sa isi urce bagajele."

Domnul coboara la parter si vine din urma noastra cu doua geamantane. Ajung la etajul doi, iar a cincea usa, numarul 30 este camera mea.

"Va multumesc frumos pentru deranj!" ma aplec in fata amandurora.

" Nu ai pentru ce!" imi spune vecinul de la etajul anterior plecand.

"Placerea a fost de partea mea!" zice domnul taximetrist si pleaca.

Inchid usa si ma uit in camera. "Praf" incep sa tusesc asa ca ma duc sa deschid geamurile.

Pe partea dreapta am o debara, iar pe partea stanga baia. Langa debara am dormitorul. Intru si ma asez pe saltea, ca apoi sa vad cum sare praful din ea. Ma ridic si investighez peste tot. Bucataria e mica insa destul de spatioasa pentru gatit. Sufrageria mare si bine luminata avand deschiderea la balcon.

Imi pun ceva muzica straina pe fundal si ma apuc de curatenie.

E noua dimineata, soarele inca nu a aparut pe cer. Spal podeaua din domitor cand vecinul imi bate in perete.

"Oi! LUMEA INCEARCA SA MAI DOARMA!"

"HEEEEEEEEEEEEE!?!?!?!" ma departez de peretele despartitor cat pot de mult. Ma apropii de peret si ciocanesc de trei ori.

"CE-I?!" vocea lui suna deranjata de situatia, dar si somnoroasa.

"Imi pare rau de deranj, nu credeam ca sunt chiar atat de subtiri peretii... in Japonia..."

Din partea cealalta nu se mai aude nimic. Opresc muzica si continui sa curat.

Termin de curatat si de despachetat la bucatarie si cobor sa imi cumpar ceva pentru micul dejun.

Nu am avut prieteni niciodata, nu mi-au trebuit, toti ar fi fost la fel. Aceeasi poveste s-ar fi scris in paginile albe ale jurnalului. Nu irosesc foi doar ca sa fie umplute, iar ulterior rupte sau udate de lacrimi. Nu merita sa plangi pentru cineva sau pentru ca ti-e mila de tine. Ai mei tot spera sa am prieteni... nu vad rostul. Cu ce te-ar ajuta? De ce trebuie sa ma schimb? Venind aici ma voi schimba? Japonezilor nu le plac strainii? De ce ar fi aici cineva care sa ma placa?

Vantul incepe sa bata mai tare iar stropii de ploaie se aud greu batand in umbrela despicandu-mi gandurile. Intru in magazinul de la colt si inchid umbrela scuturand-o putin.

"Irashaimase!" gestionara, cu zambetul pe buze imi spune ca oricarui alt client. E frumoasa! Parul ei blond si ochii mari si albastri asemanatori unor zane din basmele pentru copii... ah.. nu stiu ce sa zic, nu sunt buna la spus lucruri dragute, totusi trebuie sa incerc.

"Buna ziua!" ma aplec. Incerc sa nu ma uit la ea. Rochita ei alba cu dantelute se modeleaza perfect pe trupul ei. Ma opresc din ganduri si imi aleg ce as putea manca, macar pentru o gustare, nu prea stiu sa gatesc, din pacate. "Poate daca..." imi soptesc uitandu-ma la niste ingrediente pentru prajituri.

Ajung la casa si ii dau sa scaneze produsele cumparate.

"Esti din afara?" ma intreaba cu acelasi zambet.

"Da, astazi am ajuns... nici tu nu pari de pe aici"

"Asa este!" vocea ei e calda, orice baiat s-ar indragosti de ea.

"Multumesc!" spun in timp ce imi da restul "La revedere!" ies din magazin si ma indrept inapoi la noua mea casa.

Ploaia nu vrea sa se opreasca, iar din departare se aud tunete. Sosetele mi s-au udat si incepe sa imi fie frig. Maresc pasii stropind in timp ce incercam sa ocolesc baltile mai mari si sarind peste cateva ce ocupau toata latimea trotuarului. Ajung in fata blocului si imi inchid umbrela la intrare. Ma intalnesc cu cativa dintre locatarii blocului si ii salut. Erau destul de tineri unii dintre ei, insa pe fetele lor se vedea dizgratia in timp ce se uitau la mine. Fujihara-san era singura cu zambetul pe buze de fiecare data cand ma vedea. Oare nu e chinuitor sa arati aceasta fata tuturor?

"[L/N]-san!'' ma striga Fujihara-san

"Da!"ma intorc uitandu-ma cum se indreapta spre mine.

"Iti plac pisicile?"

"Mda...! De ce?" nu ma asteptam la o astfel de intrebare, adevarul e ca imi plac, nu deranjeaza prea mult ca alte animale.

"Am niste pisoi... hai cu mine sa ii vezi!" zambetul i s-a largit pe buze si ochii ei negri ii sclipeau. Cica oamenii care chiar iubesc animalele sunt persoane bune la suflet. S-ar cam putea vedea asta pe fata ei!