Demonii: Secretul

X Decizia

            Când am devenit conștient, am încercat fără succes să-mi dau seama ce se întâmplase cu mine. Undeva în fundal auzeam un piuit regulat care se transformă curând într-un țiuit enervant. Am deschis ochii cu greutate și am realizat că mă aflu într-o rezervă de spital.

            - Slavă cerului, am spus eu fericit. Totul a fost doar un vis. Dar ce caut în spital?

            Eram conectat la aparate, cu perfuzii la brațe și cu un tub băgat în gât? Am început să-mi scot și deconectez firele care-mi intrau în corp, iar unul dintre aparate începu să țipe strident undeva în cameră. La scurt timp, un grup de doctori apărura în rezervă, toți cu o față haios de surprinsă, ca și cum vedeau ceva incredibil.

            - La ce vă tot holbați? m-am răstit eu, ridicându-mă din pat.

            - E un miracol, spuse un doctor cu ochelari care aveau lentile ca fundul de borcan, privind fix în direcția mea, iar eu m-am uitat cu atenție la el. Apoi m-am întors vrând să văd la ce se benoclează cu atâta intensitate. În spatele meu nu era decât peretele gol.

            - Ce fundul babuinului e așa miraculos la peretele ăsta? am făcut eu scărpinându-mă în cap.

            - TU! făcu un alt doctor, acesta având părul alb ca zăpada. Acum câteva ore când ai fost adus aici, nu aveai activitate cerebrală și abia respirai. Acum arăți și te comporți ca și cum ai fi tras un pui sănătos de somn.

            - Uite ce e tataie, am făcut eu enervat pentru că nu înțelegeam nimic din ce se întâmpla. Am nevoie de hainele mele.

            - Trebuie să stai ca să-ți mai facem câteva teste, spuse un doctor cu o mustață stufoasă, înaintând și apucându-mă de umeri, încercând apoi să mă trântească înapoi în pat.

            - Lasă-mă! am tunat eu punându-i mâna pe piept, iar el zbură din fața mea și se izbi de peretele opus, urmat de privirile celorlalți doctori. Fețe speriate se îndreptară către mine după ce mustăciosul se prăvăli la podea.

            - Mi-am luat vitaminele la timp, am spus băgându-mi unghia degetului mare în gură, dându-mi seama că totul era adevărat, nicidecum vis.

                        ***

            Am ieșit din curtea spitalului și m-am asezat pe banca aflată în stația de autobuz. Atâtea lucruri incredibil de imposibile care se întâmplaseră. Deșertul din Iad și toți acei demoni cu care am luptat. Demoni pe care i-am scos din luptă, sau ucis, însă nu și demoni care au fugit de luptă. Chiar daca vedeau că nu au nici o șansă în fața mea.

            Raiul în care te simți un suflet privilegiat. Micha'el și Gavri'el, care arătau ca doi adevărați zei ai războiului. El, care se comporta și arăta ca un aristocrat. Micha'el era cu adevărat puternic, o simțisem pe pielea. Gavri'el nu putea fi decât la fel. Ceea ce însemna că El era cu mult mai puternic decât ei.

            Episodul din oglindă, cu Belial, care a avut loc înainte să ajung în Iad, dar și episodul din Iad, când i-am ucis pe cei cinci demoni și am ajuns cine știe cum, în Rai, m-au marcat. Îmi dădeau mult de gândit.

            Mai era ceva... Simțeam că făcusem ceva involuntar când am fost dincolo, iar asta avea să-mi creeze neplăceri. Știam asta. Nu știam cum, sau de ce, dar o știam. Și-mi era frică.

            Lumea cealaltă este altfel, cu alte reguli. Iar cele care există și aici și acolo, se aplică diferit. Vocea lui Cain îmi răsuna în minte: „Ceva s-a întâmplat cu tine undeva, cândva.” Cumva, singura lege care se aplică în ambele lumi este cea care spune că învingătorii scriu istoria. Iar eu veneam acum, după zeci de mii de ani, și încercam să aflu cese întâmplase cu mine undeva și cândva.