Demonii: Secretul

I Cain

            O altă seară plăcută de joi, care e pe cale să fie ruinată. Povestea vieții mele, ce altceva să zic? Mereu am fost cel care sărea la bătaie în ajutorul altora, așa că nu mai mira pe nimeni când apăream cu buza spartă sau obrazul umflat.

            Am fost, sunt și voi fi un derbedeu. Am făcut parte dintr-o gașcă, și nu oricum, eu fiind cel mai periculos din ea. Dar în urmă cu ceva timp am rupt legăturile cu ei. Nu mă mai simțeam bine alături de ceilalți băieți, mai ales că nu-mi erau prieteni, ci doar cunoștințe. Mereu am fost diferit față de ei, așa că nu m-am putut integra printre ei așa cum ar fi fost normal. Invidiat pentru naturalețea cu care luptam, dar disprețuit pentru că niciodată nu am fost cel care să arunce primul pumn. Așa cum spuneam, povestea vieții mele.

            Ieșisem împreună cu Alex, cel mai bun prieten al meu dintotdeauna, indiferent cu cine umblam, plus alți câțiva dintre prietenii noștri din Maximo, localul unde deja eram de-ai casei.

            A doua zi, pe 13 iulie, Alex avea să mă ajungă din urmă și să împlinească și el 18 ani. Vestea bună: spre deosebire de mine, el avea să aibă parte de o petrecere de majorat. Vestea proastă: îl va face acasă, din cauză că serbarea zilei de 17 ani fusese scăpată de sub control la propriu. Barul în care petrecuse a intrat în renovare și a rămas astfel timp de o lună. Evident că Poliția a fost și ea acolo când s-a tras cortina distracției. Vestea și mai proastă: părinții lui aveau de gând să ne supravegheze, ceea ce crea asupra psihicului nostru un impact mai puternic decît Poliția.

            La plecarea din club, pe o alee întunecată aflată la câteva străzi de Maximo, am observat ceea ce mi-a distrus seara. Un puștan slăbănog, împins dintr-o parte în alta de o gașcă de golani ratați. Spun ratați pentru că se vedea în modul în care se mișcau că nu erau buni de nimic. L-am rugat pe Alex să o ia înainte și să-mi păstreze un loc pe canapeaua de acasă, iar eu m-am îndreptat către gașca pusă pe scandal.

            - Hei! Lăsați-l în pace! am strigat către ei în timp ce mă apropiam. Puștiul era făcut tablou de doi dintre ei pe zidul din caramidă care înconjura un depozit. Avea hainele hărtănite din cauza multelor căzături pe care le luase până am ajuns eu la el.

            Cândva, înainte de a mă alătura găștii despre care v-am spus deja, eu eram cel atacat. Doar că la mine era altfel, și mereu la fel. Prima lovitură era a lor, iar restul îmi aparțineau. Niciodată nu am știut și nu mi-am putut explica de ce. Nu am pierdut nici o luptă în toată viața mea. De cate ori mă trezeam implicat într-o bătaie, adrenalina începea să-mi pompeze inima cu putere. Însă mereu trebuia să încasez o lovitură până să mă dezmeticesc. Apoi deveneam o mașinărie infailibilă.

            Nu conta cine era în fața mea, sau cât era de mare. Finalul, indiferent cât de imposibil sau de incredibil părea, era cu mine în picioare, privindu-i cum se luptă să-și recapete respirația sau să nu se înnece în propriul sânge. Prima mea luptă a avut loc în clasa I, când am fost atacat de doi băieți mai mari. Am fost opriți de profesorul de serviciu, iar obrazul meu stâng, care era roșu și umflat și fețele lor însângerate erau dovada încăierării care avusese loc. Apoi luptele mele au continuat, pentru că eram blestemat. M-am născut știind să lupt și cu un magnetism care sfida orice lege când venea vorba de probleme. Aveam un mod ciudat de a lupta, care-mi incomoda  adversarii. Să mă bat mă făcea mereu fericit într-un mod ciudat.

            - Dispari dacă vrei să-ți păstrezi dinții în gură, sâsâi unul dintre ei, întorcând capul spre mine, dând la iveală un ranjet satisfăcut de amenințarea făcută și de posibilitatea producerii durerii.