Capitolul 2

6K 451 40
                                    

Nu există suflet, oricât de aspru, care să nu cedeze, mai devreme sau mai târziu, în faţa dragostei.

— Pierre Corneille

     Tânăra stătea cu capul în podul palmei, cu un zâmbet discret pe buze și multe gânduri haotice ce se ciocneau unul de altul în încercarea ei repetată de a procesa ce se întâmplase în ultimele săptămâni. Însă, privirea unui pui de om cocoțat în vârful patului, fluturându-și palmele micuțe dintr-o parte în altă făceau acel proces dificil de dus la capăt. De când fugise de acasă, timpul parcă trecuse mai repede. În zilele în care avea moralul la pământ, vizitarea orfelinatului Roses era modalitatea ei de a-și elibera sufletul de povara vieții ce fusese plantată în curtea ei pe nevăzute. Culesese prea mult din roadele altora fără vreun motiv întemeiat.

     Poate din acest motiv îi plăcea să-i aducă micuțului rod din fața ei lucruri de care alții nu se puteau bucura. Pentru ea, Noah era întruchiparea inocenței. Nu putea răni pe nimeni, iar vulnerabilitatea lui era de apreciat, căci nimeni n-o mai arăta atât de mult precum o arăta un copil. De aceea, pentru Elena, fericirea pruncului era mai importantă decât problemele ei. Putea să aducă un zâmbet pe chipul unui copil nevinovat și să uite, în aceeași perioadă de timp, greutatea de pe inima ei ce se apăsa din ce în ce mai tare.

     Era, în orice caz, o fericire de scurtă durată. Noah nu era mereu prezent la orele de vizită ale orfelinatului. Fiind bolnav, ieșirile lui din camera „izolației" erau de multe ori suspendate din motive neștiute de fată, dar care probabil i-ar fi făcut mai mult rău dacă era conștientă de ele. Așa că, nu fuse o dată sau de două ori când venise la Roses după cinci ore de condus, doar pentru a-și petrece noaptea într-un hotel părăsit de civilizație, la marginea orașului, unde sălbăticia era pretutindeni.

     — Domnișoară, șopti o asistentă, în floarea vârstei, în timp ce îi arătă cu mâna spre un loc mai bun de odihnit, însă Elena o refuză politicos și rămase pe scaun.

     Lipsa de somn și mâncare o făcură pe fată să slăbească teribil de mult, atât de mult încât, uneori, atunci când se privea în oglindă, nu se mai putea recunoaște. Era un schelet umblător. Își târâia picioarele după ea, mânca atunci când se ivea oportunitatea, iar coșmarele o privau de somn. Cu alte cuvinte, devenise exact omul pe care ea îl ura cel mai mult. Genul de om care nu făcea nimic pentru propria persoană, căruia nu-i păsa de nimic.

     Nu-și mai aducea aminte când fusese ultima oară când trase un pui de somn mai lung de trei ore. Se mira și până la ora actuală că nu făcuse vreun accident de mașină datorită oboselii. Poate era de vină și creierul ei ce încă funcționa cum trebuia, iar ca o fată deșteaptă, trăgea pe dreapta și adormea în mașină cât îi permitea organismul.

     Se desprinse din gândurile ei atunci când glasul curat al copilului se transformă rapid în țipete, apoi în urlete, alertând toate asistentele. Ca arsa, se ridică iute de pe scaunul din lemn, și prinse băiețelul în palmele ei, făcându-le semn femeilor să-și vadă de treburile lor. Cu o dibăcie parcă scoasă din tipar, femeia începu să îl legene într-o parte și în alta, murmurând în barbă un cântecel ce și-l aducea aminte din copilărie. Mama sa, Andrea, obișnuia să i-l cânte atunci când aceasta era speriată de tunete sau fulgere, calmând-o imediat.

     De parcă simți inima sinceră și caldă a Elenei, copilul începu ușor să se calmeze, iar țipetele lui se transformă în scâncete. Cu o expresie ce exprima seninătate și fericire, fata lăsă copilul adormit în brațele asistentei care-i arătă patul mai devreme și se așeză neîndemânatică pe scaun. Picioarele îi mai aveau puțin și cedau sub presiunea corpului său greoi, iar respirația îi deveni din ce în ce mai întretăiată.

Eleganța: Puterea seducțieiWhere stories live. Discover now