Capitolul 16

3K 251 34
                                    




Iubirea logodeşte cosmosul cu intimitatea.


     La revărsatul zorilor, Elena privea molcom pe fereastra închisă, pătrată a salonului său. Paletele răsăritului se schimbau de la roşu închis la portocaliu, jucându-se cu culorile pe crângul cerului.

     Elena îşi trase mai bine pătura peste ea, infofolindu-se până la gât. Ochii mijiți spre uşă nu se mişcau deloc, rămânând alerți la orice mişcare din cameră. Era somnoroasă, obosită, cu capul în nori. Nu trecuse mult timp de când îsi deschisese ochii, doar pentru a se trezi singură în încăpere.

     Cât timp trecuse de la accident? Ce se întâmplase cu copilul ei? Nu putea să nu se gândească la el, la miracolul său şi la bărbatul care spera să fie acolo atunci când îşi deschidea ochii. Dar nu era. Era singură, încolțită de propriile gânduri. Voia sa se ridice ca să îl caute, dar puterile sale slăbite nu o lăsau. Voia să mănânce, dar nu avea cui să îi ceară mâncare. Voia să o vadă pe Loire, dar nu era nicăieri unde privirea ei se plimba.

     Singurătatea o chinuia teribil. Nu îi plăcea liniștea în care se scălda. Gândurile îi erau haotice, nelăsându-i timp să şi le ordoneze în colidoarele minții. Din nou se întorcea la întrebarea care îi bântuia prin minte. Copilul ei era bine? Sănătos? Nu pățise nimic? Dar ea? Ea de ce era singură? Murise? Aşa era în Rai?

     Oftă profund. Normal că nu se afla in Rai, altfel ar fi trebuit să vadă vreun înger sau o lumină divină. Ori aşa spera. Oftă din nou, de această dată mutându-şi privirea spre fereastră. Încerca să pătrundă cu privirea dincolo de draperia albă ce era așternută peste glasul subțire.

     Suspină atunci când privirea ei nu putu observa decât orizontul, realizând imediat că se afla mai sus de etajul unu în acel spital. Da, recunoscuse imediat locul, căci nu era greu. Era spitalul unde îl cunoscuse pe Cairo. Îşi coborî privirea spre perfuzia ce-i perfora vena, cugetând asupra celor întâmplate. Acul lung şi subţire îi găurise pielea fină a mâinii, ajungând până în sânge, unde-şi vărsa diferitele medicamente. Nu îi veni să creadă că era din nou acolo, în acelaşi spital şi în aceeaşi situaţie.

     Aerul era înecat în miros de medicamente şi spital, pansament, injecţii, dar mai ales mirosul dezgustător al pastilelor pe cale venoasă. Făcu o grimasă văzând perfuzia cum îi zvâcnea înauntrul venei, căci mâna ei se mişca dintr-o parte în alta, încercând s-o dezamorţească. Durerea cumplită pe care i-o provoca acul perfuziei îi ajungea până în măduva oaselor, făcând-o să se strângă de durere şi să îşi dorească ca totul să fie doar un coşmar.

     Dar nu era un coşmar, ci o realitate atât de rece, morbidă, în care Elena nu putea decât să coboare din ce în ce mai mult. Sufletul îi era în paragină, alături de inimă şi rațiune. Nu putea gândi logic atunci când nu ştia nimic. Ce? Cum? În ce fel? Când? Cine? Oftă pentru a treia oară. Timpul chiar trecea greu când lucrurile nu erau în favoarea ei.

     Simțea cum se cufundă tot mai mult într-o stare deprimantă, tânguioasă, care nu făcea decât să o deruteze şi mai mult. Mâinile micuțe ce primeau adăpost în poala sa ieşiră de sub pătura albă la fel ca pereții ce o înconjurau. Totul era alb în jurul ei. Draperia, mobilierul, pereții. Patul mic, de o persoana, era aşezat în mijlocul salonului, iar pe mărgini avea câte o noptieră pe a cărei suprafață poposeau două telefoane mobile şi o vază cu flori, iar pe cealaltă un portofel bărbătesc, pe care Elena îl recunoscu ca fiind al tatălui său.

     Cineva era acolo, iar Elena simți o căldură familiară în străfundul inimii sale. Tatăl sau era cu ea, deşi trupul îi era absent în încăpere. Apoi, ca un fulger ce luminează cerul pe timp de furtună, imaginea fiului său îi aparu în fața ochilor şi începu să tremure, cuprinsă de spasme. Noah! Noah al ei. Unde era băiatul ei mic şi frumos? Unde dispăruseră toți?

Eleganța: Puterea seducțieiWhere stories live. Discover now