Ciocniri cu scântei

Capitolul 4

Era sâmbătă seara și Calla nu voia nimic mai mult decât să se destreseze puțin după evenimentele neplăcute din ultima perioadă. Își întinse picioarele obosite, de la chinul pe care trebuia sa îl îndure zilnic din cauza acelor pantofi cu toc interminabil, și se tolăni în fotoliul ei preferat.

    Nimic nu o mulțumea mai mult în acel moment decât un pahar de vin și o carte bună. Citi descrierea de pe coperta romanului pe care îl alesese, după minute lungi în care nu se putuse decide ce să aleagă, și arcui o sprânceană. Oh, nu o altă poveste siropoasă despre oameni care se tachinau și la final ajungeau să descopere că de fapt se plăceau. Asta îi aducea aminte de ticălosul de vecin și el era ultima persoană care merita atenția ei. Ea nu ar fi putut să-l considere plăcut pe măgarul ăla nici dacă și-ar fi trăit tot restul vieții cerându-i iertare. Era convinsă că în minutul următor ar fi necăjit-o iar, căci nu se putea abține, făcea parte din firea lui nesuferită.

    Câinele care dormea lângă ea, se trezi atunci când Calla aruncă romanul pe măsuță și scoase un sunet de nemulțumire. Își întinse capul spre ea, căutând să observe ce o nemulțumea, iar Calla zâmbi. Se părea că în ultimul timp micuțul ei prieten o cunoștea mai bine decât oricine altcineva.

Se aplecă și îl mângâie cu căldură pe una din urechile lui mari, iar acesta se împinse mai mult în mâna ei.

    — Culcă-te înapoi, Joy, îi spuse ea zâmbind. Și iartă-mă că ți-am stricat și ție deliciosul răsfăț. Cățelul scoase un lătrat scurt, alene, în semn că înțelesese și își reluă neafectat poziția de mai devreme.

    Calla sorbi din licoarea ei preferată, care de cele mai multe ori îi făcea corpul să se bucure de o moleșeală plăcută, și privi către ușile mari care dădeau spre verandă. Întunericul se lăsa ușor pe strada liniștită și priveliștea de afară atrăgea o melancolie ciudată asupra ei. Dintr-o dată se simțea singură, goală, sterilă, lipsită de orice brumă de bucurie. Știa foarte bine că fericirea nu consta a fi un bun profesionist la locul de muncă. Căci asta nu îți încălzea patul sau trupul cuprins de frisoane în nopțile reci și apăsătoare.

Dar dacă începea să-și analizeze viața solitară îi era teamă că la un moment dat va ajunge să cadă în depresie. Să se lase pradă ghearelor întunecate, care puteau pune stăpânire și pe cel mai îndepărtat cotlon al minții. Ceea ce era absurd. Avea totuși o carieră, trebuia să se concentreze în totalitate acolo. Lamentările inutile li se potriveau doar fetelor bătrâne care încă sperau la cai verzi pe pereți, căci făt-frumosulului mult visat i se înecase unicornul pe undeva și se pierduse în pustietatea junglei amazoniene. Probabil că-l mâncase leul cel flămând deja. Și ea nu avea de gând să-l aștepte la nesfârșit, făcând pe neajutorata și mimând neputința de a se salva singură, doar pentru a se simți el eroul absolut al poveștii.

    Ei îi plăcea romantismul. Oh, da, cu câta pasiune savura poveștile de dragoste și de fiecare dată când le citea, se aventura într-o lume cu totul necunoscută de ea și, cel puțin atunci, avea parte de toți fiorii pe care o femeie cu temperamentul ei îi merita. Asta dacă nu se exagera prea mult, ceea ce se întâmpla însă foarte des. Poveștile mult prea siropoase o îngrețoșau și-i dădeau o senzație de prea plin și ceea ce era prea mult, întotdeauna ajungea să fie de prost gust.

Era frumos să ai pe cineva să te iubeasca, de fapt, își zise, reflectând mai bine la acel gând, probabil că era minunat, dar un bărbat adevărat nu putea fi prost. Nu avea voie să se comporte ca și cum ar fi fost preșul femeii și nici invers. Nici bărbații nu aveau dreptul să trateze femeile ca și cum ar fi fost un bun care le aparținea de drept și să fie indiferenți cu privire la sentimentele lor. În cărți totul părea idilic, pe când în realitate...