Ciocniri cu scântei

Mulțumiri

Și iată că, deși drumul a fost oarecum anevoios pentru mine, am ajuns și la finalul acestei povești care a reprezentat o adevărată aventură în ceea ce mă privește.

După cum spuneam anterior, Calla și Rylan mi-au devenit extrem de dragi odată cu trecerea timpului. Deși am mai scris povești înainte și continui să scriu, de ei m-am atașat cel mai mult, fiindcă au fost un cuplu dinamic care mi-a dat multe bătăi de cap. Relatia lor a fost ca un fel de montagne-russe, cu suișuri și coborâșuri continue.

Cu ajutorul acestei povești sau prin ea, am cunoscut oameni minunați, oameni frumoși care m-au încurajat mult, care uneori, fără măcar să realizeze, m-au ridicat. Fiindcă de multe ori mă descurajez singură, fiindcă nu văd vreun potențial în mine și fiindcă ceea ce scriu eu mi se pare ceva mediocru. Ceva de care uneori mă rușinez, când recitesc.

Dar voi ați fost aici. Cu un cuvânt, cu o părere, poate uneori cu un simplu: Next. Pe care credeți-mă, uneori îl urăsc pur și simplu. Dar alteori, a fost de ajuns. Alții m-ați presat și m-ați certat pentru intervalul rar la care postam și asta mă mobiliza. Mă făcea să-mi reintru în ritm și să-mi caut timp și inspirație, de unde poate că nu era, dar totuși, cu ajutorul vostru reușeam cumva.

Cu unii am pornit la drum, când această poveste era doar o idee amuzantă. Când încă îmi făceam planuri pentru viitoarele capitole. Pe unii i-am pierdut pe parcurs și pe alții i-am câștigat. Așa e în viață. Unii încă mi-ați rămas alături, iar alții îmi scrieți că veți reciti povestea acum că e terminată. Iar asta nu poate decât să mă umple de bucurie și de satisfacție. Cineva mi-a scris recent că e o poveste care îți rămâne în minte. Sper și mi-ar plăcea să cred că e adevărat. Fiindcă poate vreodată voi reveni și cu povestea lui Wilder și Sophie, care au căzut în planul doi. Și-atunci mi-ar plăcea enorm și sper să vă reamintiți de Calla și Rylan, de mine...

De asemenea, poate, cândva, îmi voi lua inima-n dinți și după strașnice editări, voi publica în format fizic această poveste. Mi-ar plăcea să-mi țin în mâna cel puțin o carte în viața asta. Nu știu cât merit, e foarte posibil să mă răzgândesc și să o public doar pentru mine și câteva persoane apropiate. Fiindcă dupa cum ziceam, mă descurajez repede și nu mă consider atât de bună spre a ajunge la stadiul de tipărire. Voi vedea ce îmi rezervă viitorul...

Cu greu îmi iau rămas bun definitiv de la acest proiect și de la unii dintre voi care ați venit aici doar pentru această poveste. Aș vrea să vă cuprind pe toți, dar sunteți mulți și de asemenea nu-mi doresc să las pe nimeni pe dinafară. Toți sunteți speciali. Indiferent că ați fost constanți sau nu, că ați contribuit cu un comentariu sau doar cu un vot, vreau să știți că a contat orice mică atenție. Și probabil eu am fost și încă sunt o ingrată și nu am reușit să vă răspund de fiecare dată, dar întotdeauna v-am citit cu mare bucurie în suflet și pe chip. Aș fi vrut să vă fi putut arăta cu cât entuziasm v-am citit fiecare comentariu, fiecare părere... Le-am citit și răscitit, încercând să mă conving că poate chiar merit aceste aprecieri.

De asemenea mi-ar fi plăcut să aflu și părerile celor care nu s-au exprimat niciodată, să știu ce gândeați în acel moment în care ați citit, dar probabil că nu toți sunteți la fel de "vocali".

În încheiere aș vrea să vă mai mulțumesc încă o dată, de fapt de mii de ori. Ați avut ocazia să vă "pierdeți" timpul cu multe alte povești și totuși ați venit aici, mi-ați acordat mie atenție. Sunteți incredibili! Ați rămas și veți rămâne mereu în aprecierea mea.

Să ne reauzim cu bine, dragii mei! Nu vă spun adio, doar... pe curând!