Ciocniri cu scântei

Capitolul 6

      Nu era deloc bine. Lucrurile se prăbușeau încetul cu încetul, odată cu sănătatea ei mintală, chiar și fizică.  Avusese câteva zile teribile din absolut toate punctele de vedere. Nu se putuse concentra nici măcar la cazurile urgente iar șeful ei o mustrase și durerile de cap începuseră să persiste și să fie tot mai supărătoare. Era pentru prima dată de când lucra în acel cabinet de avocatură când Kent o certa și-i reproșa că era cu mintea în patru zări.  Întotdeauna se străduise să muncească mai mult și mai bine, tocmai ca să nu dea motiv de nemulțumire. Și iată că totuși reușise să o dea în bară. Ceea ce ei nu-i stătea  în fire. Încă de la început se străduise să arate cât de serioasă și concentrată era la chestiunile care vizau munca ei. Cum ar fi fost ca după atâta timp să-ți strice complet imaginea pe care se chinuise atât de mult să și-o contureze?

       Și toate erau numai din vina lui. A ticălosului de vecin care nu mai dispărea odată de pe fața pământului. Îl ura pentru că exista și mai ales pentru că trebuia să locuiască în vecinătatea ei. Îl ura pentru că respira din aerul ei și era extrem de frustrată că nu putea face nimic în privința asta. Era complet neputincioasă. 

       Toate cuvintele pe care i le aruncase la nervi i se derulau prin cap și o făceau să se simtă ca cea mai josnică persoană din lume. Cu toate că el le meritase pe fiecare în parte și poate chiar mai mult, ea nu putea să evite a se simți prost. Era adevărat că vecinul ei era doar un misogin și un nesimțit, dar chiar și așa ea nu era îndreptățită să-i vorbească în felul acela. Exagerase și o știa prea bine.

       Acum regreta din plin comportamentul ei absurd și impulsiv. Faptul că nu știuse să se controleze atunci când trebuia. Că se lăsase provocată de el și că cedase atât de ușor în favoarea acelui limbaj agresiv. Poate că el nu era cel mai sfânt om de pe glob, dar asta nu-i dădea ei dreptul să-l jignească așa. Ce naiba făcuse?

       Stătea cu coatele pe birou, ținându-și capul, care părea tot mai greu, în mâini. Și ca și cum toate astea nu erau de ajuns, o mai încerca și o răceală enervantă. „Asta era tot ce îmi mai lipsea", își zise ea. La câte avea pe cap numai nu-și permitea să fie bolnavă și să piardă timp prețios în care ar fi trebuit să muncească. Rămăsese mult cu munca în urmă. Când avea să recupereze dacă lucrurile se tot înrăutățeau?

       Aproape că-i venea să plângă gândindu-se la situația deplorabilă în care era. Dar se abținu. Irosise prea multe lacrimi în ultimul timp din cauza afurisitului de bărbat, caruia cu siguranță nici nu îi păsa de ea. Nici măcar nu-și dădea seama de ce se culpabiliza atât pentru vorbele pe care i le spusese. Era convinsă că lui nici nu îi păsa. Din moment ce ea îi era indiferentă nimic din ceea ce îi zicea nu ar fi avut cum să îl atingă.

       Se ridică, luându-și servieta și părăsi biroul cu cinci minute înainte de a i se termina programul. Nu obișnuia să facă niciodată asta, dar oricum ziua era pierdută. Iar acum capul îi vâjâia puternic, atât de tare că de abia își mai putea ține ochii deschiși. Tot corpul îi era extenuat și parcă era de gelatină. Și o dureau toate oasele. De parcă un munte întreg erodase și căzuse peste ea, prinzând-o cu totul dedesubt.

       Cu greu se putuse susține pe picioare până când liftul ajunse la parter. Și când ieși afară, în aerul rece, își dădu seama că nu era în stare să conducă până acasă. Pielea începuse să i se încrețească sub hainele care nu prea făceau față temperaturii scăzute, iar creierul ei părea să nu mai facă față situației. Așa că ocoli mașina și se apropie de primul taxi care stătea parcat pe alee.

       Pe bancheta moale a mașinii se mai liniștise puțin, permițându-și să închidă ochii și doar să se bucure câteva clipe de liniște. Dar taximetristul, un tânăr entuziast, se găsise tocmai atunci să bolborosească întruna și asta-i părea să-i intensifice durerea de cap. Ar fi vrut să-i spună că nu avea chef de discuții, dar nu vru să pară nepoliticoasă, așa că îl lăsă în treaba lui.