Eris

Capitolul I

„De ce nu sunt oamenii așa cum par? Sau, dacă nu, să nu mai pară oameni."

- W. Shakespeare

Lista lucrurilor pe care le urăsc poate părea interminabilă, însă nu este; acest lucru m-ar putea face previzibilă. Iar previzibilul nu are nimic de-a face cu mine.

Oamenii drăguți. Mereu i-am urât. Știți voi, cei care îți zâmbesc mereu, care râd la glumele infecte ale profesorilor și lingușesc fără ezitare chiar și persoanele de pe lista lor neagră. Da, acele persoane mă dezgustă. Însă ceea ce uram cu adevărat era ideea că cineva este mai bun decât mine la a fi drăguț; și nu neapărat la acest lucru, ci la orice; la tot.

Mă maltrata gândul că, oricât de mult aș încerca, mereu va exista cineva mai frumos decât mine, mai talentat, mai inteligent, mai.. orice. Privind în retrospectivă, cred că sunt nenumarate nopțile petrecute plângând în camera mea, repetându-mi în gând că sunt un eșec, că sunt absolut inutilă, că nimeni nu-și va aminti de mine după ce voi muri, că nu voi realiza nimic niciodată și că, probabil, nimeni nu mă va înțelege dacă voi încerca să exprim această stare în cuvinte.

Nu era depresie. Cel puțin nu așa vreau să o consider azi. Problemele mele nu erau îndeajuns de mari încât să mă consider depresivă. Nu m-am tăiat. Nu am avut nicio tentativă de sinucidere. Numai cei slabi recurg la astfel de metode jalnice pentru a scăpa de „suferință"; să renunți fără ca măcar să încerci să lupți, doar pentru că... pentru că ce? Te-a lăsat iubitul? Ți-a murit câinele? Ți-a fost spartă casa și acum locuiești sub un pod pentru că nici țiganii din centru nu te acceptă? Sau pentru că ai luat o notă proastă la mate și acum nu mai poți merge la o facultate de prestigiu în Anglia? Bullshit.

Da, este adevărat, nu am avut cea mai liniștită copilărie, uitându-mă la filmele Dinsey în timp ce îmi ascundeam pachetul de țigări între jucăriile de pe raft cu țipetele părinților mei pe fundal... dacă stau să mă gândesc puțin, uneori acele țipete isterice erau întrerupte de palme date și pahare sparte sau, da, chiar și scaune trântite de pereți. Drăguț show. Și nici nu ai auzit încă cea mai interesantă parte: se repeta seară de seară.

Și chiar dacă mama nu era singura pocnită, nu făceam nimic. Doar stăteam acolo și încasam loviturile. Le îmbrățișam bucuroasă, știind că ele vor fi pistol cu apă pe lângă ceea ce va urma.

Cu toate acestea, nu mi-am plâns niciodată de milă, ba chiar făceam haz de necaz când povesteam cuiva cum este „viața mea în familie"; nu m-am atârnat în ștreang de lustra din sufragerie, nu m-am aruncat de pe o clădire în Centrul Vechi și nici nu am murdărit lamele lui tata de sânge. Și toate acestea pentru că știam (și încă știu) că în lume există cazuri mult mai grave care ar justifica aceste fapte.

Bla bla bla, da știu, am început să o iau pe arătură. Poți să te oprești din citit, probabil deja mă urăști, chiar nu-mi pasă. Dar când este ora 3 dimineața, iar tu hoinărești prin Sibiu îmbrăcată în tricou și pantaloni scurți în mijlocul lui septembrie, începi să te gândești la problemele existențiale cu care te-ai întâlnit pe parcursul fărâmei tale insignifiante de existență (sper că ai realizat că aici începe adevărata poveste).

După cum spuneam, mergeam liniștită prin oraș neavând o destinație anume. Pur și simplu puneam un picior în fața celuilalt și repetam, schimbând uneori direcția de mers, vântul rece învăluindu-mi corpul și făcându-mi pielea de găină. Ce bine se simțea să nu simți, să fii amorțit de frig și nepăsare, să fii liber. „Într-un final..." am gândit surâzând. Trecuseră într-un final optsprezece ani. Eram liberă.