Eris

Capitolul XVIII

„Focul ce o să pâlpâie în tine o să ardă cât o arde și o să se stingă; până la urmă, o să-ți treacă și o să te întorci acasă. Că eu ce am de făcut decât să te aștept? Simt că ești singurul om pe lume care nu mă condamnă, da, simt, s-ar putea să nu simt?"

- Frații Karamazov, F. M. Dostoievski

Era prima zi de după vacanța de iarnă. Nu am mers în ziua aceea la școală, doar am hoinărit prin centru. Era plăcut, nu prea frig, nici prea cald, suficient de înțepător ca să te facă să simți prospețimea aerului. Zăpada era deja întărită, însă au împrăștiat sare pe trotuare și străzi ca să o topească. Mâna dreapta îmi era încălzită de cafeaua fierbinte cumpărata de la Hug the Mug, pe când stânga era amorțită de frig.

Mergând fără nicio țintă, picioarele m-au adus în Piața Huet. M-am așezat pe scările laterale ale Bisericii și mi-am băut în liniște cafeaua. Un clopot. În Brukenthal s-a sunat de prima pauză. Foarte puțini au ieșit, și ăia ca să fumeze. Au venit câțiva și lângă biserică, vorbind probabil nimicuri pe care nu le înțelegeam. Germana nu intra în aria cunoștințelor mele lingvistice. Nu i-am băgat în seamă. Trăgeam cu poftă din țigară și mă gândeam la trecerea timpului. „La dracu', clasa a XII-a nu se mai termină..."

S-a sunat. Elevii s-au întors în clase, unde profesorii îi așteptau cu un nou bagaj de cunoștințe inutile. Sau poate că nu. Poate aici era altfel. M-am gândit cum ar fi fost viața mea dacă aș fi studiat la Colegiul „Samuel von Brukenthal"; dacă aș fi știut germană; dacă aș fi fost mai împlinită ca persoană. Nu aveam să aflu niciodată.

Brusc, cineva a tușit destul de urât în spatele meu. Mă gândeam că probabil este doar un bătrân care a venit la biserică, așa că nu mi-am întors capul. Dar tusea a continuat; mai urâtă. Părea că se îneacă. M-am ridicat repede și am văzut un băiat îmbrăcat doar cu o cămașă albă și blugi negri care încerca să amortizeze cu mâinile sunetele tragice pe care le scotea pe gură.

- Hei, ce-ai pățit? m-am apropiat de el și i-am pus mâna pe umăr. Hei, ce se întâmplă? Are you alright?

În tot acest timp el tușea. Nu se uita la mine, doar mișca din mână în fața mea. Nu știam dacă asta însemna că vrea să mă îndepărtez, să-l las în pace, sau dacă îmi zicea pur și simplu că nu are nimic. Cert e că băiatul părea că avea să moară la picioarele mele și eu nu știam cum să-l ajut.

Dar s-a oprit; nu brusc, totuși. Pentru câteva momente a respirat ca și cum își ținuse respirația pentru 10 minute. Apoi s-a liniștit. Era roșu la față.

- Asthma? l-am întrebat, ajutându-l să-și ridice creioanele și blocul de desen căzute pe jos.

- Vorbesc română, a zis el, și da. Nu prea aveai cu ce să mă ajuți.

Mi-am amintit că mi-am lăsat țigara aprinsă pe trepte, așa că m-am întors și am aruncat-o în coșul de gunoi, apoi m-am dus la băiat.

- Nu ai ore? l-am întrebat.

- Tu nu ai?

Nu i-am răspuns. Îi studiam în liniște mișcările ezitante pe care le făcea. Cum își deschidea blocul de desen, cum își pocnea degetele, cum își acoperea spinarea goală cu cămașa subțire.

- Prietene, îmi îngheață rinichii numai când mă uit la tine, i-am spus așezându-mă lângă el. Unde-ți sunt hainele?

- În clasă.