Eris

Capitolul XXVII

„There is a strange feeling when you leave a place, like you'll not only miss the people you love, but you'll miss the person you are at this time and place, because you'll never be this way again."

- Unknown

Clopoțelul mă anunța că trebuia să mă duc la Filozofie, dar țigara mi-era fumată doar pe jumătate. Am mai tras un fum, în timp ce îmi închideam caietul de schițe și mi-l puneam în rucsac. Mi-am dat ochii peste cap și mi-am aruncat țigara în coșul de gunoi plasat lângă intrarea elevilor. Surprinzător, pe hol m-am întâlnit cu Anca.

- Cum de nu ești deja în clasă? Am întrebat-o, ridicându-mi sprânceana interogativ. Nu prea-ți stă-n fire.

- Am avut treabă la direcțiune în pauză, mi-a răspuns în timp ce punea în ordine niște dosare. Legat de consiliul elevilor, treburi administrative.

- Așa nu mă interesează, am râs.

- Asta pentru că ești ignorantă.

- Auch!

Era adevărat, totuși – fiecare glumă are un sâmbure de adevăr. Mi-a fost dor de Anca și îmi părea bine de fiecare dată când aveam ocazia să mă întâlnesc cu ea. Mereu avea zâmbetul acela cald și binevoitor care te încuraja să te angajezi într-o conversație cu ea, chiar dacă nu voiai inițial să o faci.

Dar în ziua aceea nu zâmbea. Se uita în pământ, având o urmă de încruntătură între sprâncenele ei atent pensate. Știam la ce se gândea – ce o deranja. Ce o rănea. Și eu simțeam la fel. Era ziua plecării lui Ben. Avea să plece cu trenul de la ora 7 seara, cu destinația București Nord. Și nimeni, nici măcar el, nu știa când se va mai întoarce.

- Ne întâlnim la gară la fără 10? am întrebat-o pe Anca.

- Voi fi acolo, m-a asigurat, apoi a plecat spre clasa ei, pașii auzindu-se cu ecou pe holul pustiu.

M-am dus și eu în clasă. Majoritatea colegilor mei se stresau în legătură cu bacalaureatul, în special cu cel la română. Se stresau atât de tare și de zgomotos, încât îmi deranjau lectura. Iar, pentru a citi Eliade, aveam nevoie de liniște deplină și concentrare maximă, luxuri pe care colegii nu binevoiau să mi le ofere. Așa că mi-am ridicat sticla de apă și am aruncat-o spre capul lui Andrei, care vorbea cel mai tare, având grijă să-l ratez doar la milimetru. Și-a întors capul, surprins și speriat, spre mine, așa cum a făcut și profesorul.

- Taci naibii, i-am strigat.

- Domnișoara Buhuș, ce-i cu limbajul acesta?

- Îmi cer scuze, domn' profesor, dar vocile lor stresante interferează cu cele din mintea mea și iese o varză.

Nu a mai zis nimic – a lăsat-o moartă. „Evident." Aflasem ulterior că ceruse să-mi fie scăzută nota la purtare.

La ora 2, Adelin mă aștepta lângă mașina lui. Am văzut-o pe Anca urcând în Mercedes-ul mătușii ei, care mi-a aruncat o privire arogantă, după care a plecat. M-am urcat în conservă lângă Adelin, aruncându-mi rucsacul pe bancheta din spate.

- Să vin să te iau diseară de la Vintage? m-a întrebat el.

- Nu, e O.K., vin singură. Trebuie să îi spun lui Marius că o să lipsesc o oră de la muncă.

- Crezi că o să te lase?

- Cred, mi-am ascuns eu zâmbetul care se pregătea să apară.