Eris

EPILOG

„Generația noastră nu a cunoscut un război mondial, dar purtăm un mare război al spiritului. O mare revoluție împotriva culturii. Marea depresie o reprezintă viețile noastre. Traversăm o depresie a spiritului."

- Fight Club, Chuck Palahniuk

- Uite, mi-a spus Beni, lăsând să alunece spre mine, pe masa de sticlă, dosarul plin de foi printate. Am scris cum am putut eu mai bine, dar simte-te liber să scoți, adaugi, corectezi ce și cum vrei. La o adică, e cartea ta.

- Nu e a mea, am spus eu timid în timp ce frunzăream paginile scrise de el. E a noastră, Beni. Inclusiv a ei.

- Cum, a pus el cana cu ceai negru înapoi pe masă, privindu-mă uimit, ai dat de ea ?

- Indirect. Marius, cel pentru care lucrez, am precizat văzând cum se încordează, el ține legătura cu ea de când a plecat. Se întâlnesc destul de des. Prin el am „ajuns" la Melania și tot prin el am primit manuscrisul.

- A scris totul de mână? A rămas old style, draga Melania.

- Și a scris ceva, am aprobat, simțindu-mă dintr-un oarecare motiv mândru. Mai mult decât tine, cu scris mărunt, cerneală neagră... E tot ea.

- Anca? Am înțeles că nu e prin Sibiu.

- Nu, nu mai vine decât de sărbători. Stă cu logodnicul ei acum, și-au luat o garsonieră.

- Sexy.

A mai sorbit din ceaiul lui Earl Grey cu lapte, privind undeva în gol. Se schimbase mult – spatele i se lățise, maxilarul îi devenise mai puternic, iar părul și-l purta scurt, lăsând să i se vadă urechile pline de piercing-uri. Brațele și o porțiune din gât îi erau pline de tatuaje și mi-am amintit că mereu a vrut să și le facă, dar părinții nu îl lăsaseră în perioada liceului.

- Tu cum mai ești? l-am întrebat în timp ce puneam dosarul în rucsacul pe care îl adusesem cu mine. Faci masterul, nu?

- Da, mai am un an. Inteligență artificială, a zâmbit el radiant. Și lucrez part-time pentru o firmă, tot în domeniu.

- Cu muzica?

- Eh, mai nu vrea, mai se lasă. Așa și eu – ba am chef, dar n-am timp, ba invers. Destul de greu. Tu cu ce te mai ocupi?

- Scriu. Tot timpul pe care nu mi-l petrec la muncă, mi-l petrec scriind. Dar am atâtea lipsuri pe care nu le-am văzut ca adolescent, că mă gândesc serios să mă duc la Facultatea de Litere de la anu'. Acum, că am strâns și bani...

Nu am mai continuat; ar fi fost de prisos, deoarece Beniamin a fost mereu la curent cu situația mea financiară. Și cea a mamei mele.

- Eu ar cam trebui să plec, mi-a zis uitându-se la ceasul Rolex de la mână, mă întâlnesc cu Șerbi în jumătate de oră. Fac eu cinste.

- Mulțumesc, Beni, i-am zâmbit eu. Pentru tot.

- Oricând, fra'. Când mai trec prin Sibiu, te sun, poate îmi dai o copie a cărții tale, cu autograf, mi-a făcut cu ochiul și a plecat să plătească.

Eu m-am urcat în mașină și am pornit spre casă. Am urcat scările fără chef, căutându-mi cheile prin toate buzunarele. Mă întrebam dacă nu cumva îmi căzuseră la cafenea sau prin mașină. Mă pregăteam să mă duc să verific, dar mi-au căzut dintr-un buzunar interior al gecii, lângă perete. M-am aplecat să le iau, dar când să mă ridic, am dat cu capul în suportul pentru flori, ghiveciul căzând pe jos și spărgându-se în două. Și dacă nu aș fi făcut asta, nu aș fi găsit cheia. Copia cheii de la apartamentul meu, pe care i-o dădusem Melaniei atunci când se mutase cu mine. M-am uitat la ea, amintirile năvălind puternic în mintea mea, umplându-mă de sentimente controversate. Era desenată cu liner, plină de flori minuscule și un Melania scris în forma unui arc de cerc. Am strâns-o puternic în pumn, încercând să recapăt forța acelei pasiuni, dar n-am găsit-o nicăieri. Era doar amintirea unei iubiri și nimic mai mult.

După ce am curățat dezastrul pe care îl făcusem în casa scării, am intrat în casă și m-am pus pe lucru, având în permanență cheia ei în fața mea. Am scos jurnalul Ancăi din acel an, 2014-2015 și l-am răsfoit, citind cu atenție fiecare pagină, selectând paragrafe și secvențe, subliniind citate și idei. Apoi, am făcut același lucru cu foile scrise de Beni. Era evident, cum de nu îmi dădusem seama cu aproape trei ani în urmă? Melania nu putea fi descrisă de mine, pentru că eu nu cunoșteam nici adevărul absolut, nici întreaga-i poveste. Nici măcar ea nu o știa. Dar noi, noi patru, am putut să o spunem. Pentru că, orice persoană este o sumă de mai multe persoane cu care a făcut vreodată contact. Uitați secretul redării esenței Melaniei, această fată care a văzut prin noi și ne-a citit din prima, care ne-a zis totul în față și fără menajamente. Această fată care, prin haos, ne-a împins pe cea mai bună cale, spre cea mai bună variantă a noastră.

Este adevărat: când a plecat, a luat o parte din mine cu ea – a luat câte o parte din noi toți. Dar a și lăsat. Vedeți voi, ea nu a fost egoistă, până la urmă. Cel puțin, nu în ceea ce mă privește. Pentru că mi-a arătat ce este dragostea, mai mult decât orice – percepția ei despre dragoste. Pentru ea, dragostea nu era ceva schimbător, amuzant. Pentru ea, dragostea era un lucru cât se poate de dureros, de sfâșietor, și asta a încercat să-mi transmită. Dragostea este atunci când cauți acea persoană în fiecare ființă pe care o întâlnești pe stradă, știind însă foarte bine că ea este la sute de kilometri depărtare. Și totuși, tu aștepți să apară de după următorul bloc, sau să vă întâlniți întâmplător într-o cafenea, sau să vă găsiți amândoi la aceeași coadă de la supermarket. Dragostea e durerea („oh, durere dulce-amăruie!") pe care o simți atunci când vrei să-i auzi vocea și să-i vezi chipul, însă ea nu-i nicăieri. Iar lacrimile nu vor să mai curgă, asta mă durea. Voiam să plâng, atunci, de indignare, dar demnitatea îmi refuza în unele momente acest gând. Și de ce, când eu voiam doar să plâng, să urlu, să mă descarc, numai ca următoarea zi să o aștept din nou fără nicio speranță că voi mai da de ea în lumea asta mare? Dragostea e azi. Dragostea e momentul care se va repeta la infinit, momentul în care am realizat că va trebui să trăiesc fără ea, dar că amintirea îi va fi mereu clară în paginile mele.

Mi-am pus toată dragostea pentru Melania în aceste pagini, pentru că, asemenea oricărui îndrăgostit, preaslăvesc ființa iubită și caut să-i ofer ce am mai bun de oferit. Și acela este scrisul. Așa cum chiar ea a recunoscut în ceea ce mi-a trimis, dacă aș renunța la scris, m-aș pierde în mulțime. Ori acest lucru este ultimul pe care aș vrea să îl fac. Îi datorez măcar atât, și anume, să fiu ceea ce sunt: un comun căruia îi place să scrie.

Sunetul telefonului care mă anunța că am primit o notificare mi-a bruiat gândurile. Aveam de gând să îl ignor, dar sunetul s-a repetat, așa că m-am dus să verific (putea fi ceva urgent, la urma urmelor). Erau două mesaje de la Marius, trimise pe Messenger, printre care un link. „uite ce-am găsit", îmi scria Marius. Am accesat link-ul, care m-a trimis pe pagina Web a celor de la BuzzFeed. Era un articol despre o graficiană româncă proaspăt-descoperită, care desena și posta săptămânal pe diverse rețele de socializare comic strip-uri cu umor negru, semnate Eris. Momentan, lucra la primul ei roman grafic, căruia i se făcea reclamă în articol. Am început să râd isteric, neștiind de unde venea acea căldură din zona stomacului meu. Era ea, era chiar Melania! Și nu a renunțat la desen. Era chiar bună. Am citit toate comic strip-urile pe care le-a postat de mai multe ori. Eram așa fericit, încât am vrut să urlu, fiindcă era singurul ei semn de viață, în afara manuscrisului, peste care dădusem în ultimii trei ani.

Ceea ce mi-a dat un impuls să mă apuc de muncă. Plănuiam să o termin până aveam să încep pregătirile pentru facultate. Eris... Își amintise. Da, Melania avea o determinare aparte de a spune lucrurilor pe nume și de a vedea oamenii așa cum sunt ei de fapt. Și mereu a știut să se vadă pe sine pentru ceea ce e: Eris. Discordia. Zeița haosului, care aduce vrajba între oameni. Un pseudonim mai potrivit nu putea să găsească nicăieri. Era însăși pecetea sorții ei, soartă care a urmat un drum anevoios. Un drum pe care Eris l-a găsit, într-un final.

Adelin Popa

27 aprilie 2019

SFÂRȘIT.