Pionul Magic: Descoperirea (Volumul 1)

Căutând răspunsuri

Eram cu Christine, indreptandu-ne spre locul de antrenament al lui Edward si Eric. Arata foarte bine imbracata intr-o rochita scurta si vaporoasa de vara, cu flori imprimate. Eu optasem pentru o pereche de blugi ,un tricou turcoaz polo si parul prins intr-o coada la spate. Christine era foarte bine-dispusa azi. De cand ne-am intalnit, vorbea intr-una. Incepand de la entuziasmul ei pentru vremea frumoasa, sportul preferat - voleyul- pana la cum are de gand sa-si redecoreze camera. In orice caz, vorbea despre orice altceva, numai despre lucrurile importante nu. Stiu si eu... MAGIA!!! In fond, pentru asta eram aici. Sa ma descopar, invatand despre ceea ce sunt capabila sa fac intr-un mod mai putin cunoscut si normal. Am incercat sa vorbesc cu ea despre visul pe care l-am avut aseara, dar s-a plimbat pe langa subiect, pana cand, in cele din urma, l-a schimbat. Credeam ca iubeste magia si ii place sa vorbeasca despre asta. Pana mai ieri asa parea. Dar acum... se comporta de parca ar ascunde ceva.
Am incercat de mai multe ori s-o vad pe Maggie, dar de fiecare data era cineva pe langa camera ei, care-mi spunea ca inca doarme. "Are nevoie de mult repaus" i-a spus doctorul. Cred ca-l chema Philip. Un om de vre-o cincizezi de ani, mic de statura si butucanos. Avea inceput de chelie si niste urechi clapauge. Era chiar amuzant.
- Mai avem mult? Mergem deja de - m-am uitat la ceas - douazeci de minute. Care par o vesnicie alaturi de Chris cea care turuie intr-una.
- Nu. Ajungem in curand.
Tirul cu arcul. La asta il antrena Eric pe Edward. Mai exact tirul de camp, care se desfasoara intr-o cursa de tinte stabilite pe un teren accidentat. O surpriza pe cat de placuta, pe atat de greu de indurat, care m-a facut sa ma intorc in trecut.
Aveam 10 ani cand am inceput acest sport. Tirul cu arcul la tinta (metric).Spre deosebire de cel de camp, se desfasoara pe teren plat si consta din tragerea unui anumit numar de sageti la tinta. Stiam ca reprezinta o metoda de dezvoltare psihica, morala si spirituala. Pe vremea aceea nu intelegeam la ce se referea. Dupa o perioada, am inteles.Este pur si simplu o senzatie minunata cand intinzi coarda arcului, ochesti si tragi. In momentul acela esti doar tu si tinta ta. Nimic mai mult. E atat de liniste. Apoi sageata isi atinge tinta. Bucuria cand vezi ca ai nimerit cat mai aproape de cercul central. Nu o sa uit niciodata entuziasmul din prima mea zi. Mai intai mi s-au explicat partile componente ale arcului, apoi mi s-a spus cum trebuie sa imi tin mainile si ce poziție a corpului să adopt atunci când ma pregatesc sa trag. Eram atat de nerabdatoare. Cand am pus prima data mana pe arc stiam ca asta aveam sa fac toata viata. Visul meu era sa devin o arcasa profesionista, sa particip la olimpiade si sa castig cat mai multe medalii. Exersam mult si lucram din greu. Voiam sa devin o arcasa mai buna pe zi ce trece. Domnul Garret , profesorul meu, care m-a initiat in tainele acestui sport mai putin cunoscut, a avut o contributie mare la succesele mele. M-a sprijinit mereu. Avea incredere in mine, poate mai multa decat aveam eu. Spunea ca sunt un talent innascut. Eram ca fiica lui, iar pentru mine era un al doilea tata. Am participat la multe concursuri datorita lui. Cea mai mare realizare a mea a fost cand aveam 17 ani.Insa nu am apucat sa ma bucur indeajuns de mult de primul loc de la campionatul national si de faptul ca aveam sa ajung la olimpiade. La o luna dupa, s-a produs nenorocirea. Apoi am renuntat. Am jurat ca nu voi mai pune mana pe vreun arc niciodata. Mi-a fost greu, dar a trebuit sa renunt. Pur si simplu nu puteam.
Si acum,văzând sagetile cum se indreapta spre tintele lor, arcasii care merg mai departe spre urmatorul loc marcat pentru a trage la urmatoarea tinta, urmarindu-si astfel traseul, sentimentul de vinovatie reaparu.
- Kate, te simti bine?
- De ce n-as fi?
- Nu stiu de ce, dar am impresia ca mai ai putin si o să izbucnesti in plans. Fata ta nu tradeaza nimic, dar nu stiu de ce, o simt.
Am inceput sa rad.
- Ti se pare.
- Daca spui tu...
Am fost sa-i salutam pe baieti. Stateau pe banca, asteptand ca juniorii sa-si termine antrenamentul. Eric parea abatut,desi mi s-a parut ca se lumina la fata atunci cand ma vazuse. Edward alerga catre Christine si o lua de dupa umar.
- Nu pot sa-mi cred ochilor. Kate, spune-mi, cum ai convins-o. Este prima oara cand vine sa ne vada. Nici la concursuri nu vine, ceea ce nu e deloc frumos. A spus ca prefera sa ne tina pumnii de acasa, de oriunde altundeva , dar numai sa nu fie aici. Refuza total ideea.
- Nu este ca n-as vrea. Pur si simplu nu pot. E incarcat de o energie ciudata locul ăsta... Simt anumite chestii..
- Despre care ai vorbit cu mama. E totul doar in mintea ta.
- In orice caz, ma face sa devin agitata. Se uita la unul dintre arcasi si tresari. Si nu te ambala. Nu am de gand sa stau mult timp pe aici.
Am fost singura care a observat schimbarea brusca a starii ei de spirit. Nu mai era aceeasi Christine vorbareata si vesela de mai devreme. Un minut de încordare, ca apoi sa respire parca usurata. Parea trista, ca apoi sa zambeasca usor. Refuza sa urmareasca arcasii antrenandu-se. Se lupta cu ceva, dar ce anume?
Ramasa pe ganduri,am mai fost atenta la discutia lor abia atunci cand un nume mi-a ajuns la ureche.
- De ce trebuie neaparat sa fie greseala mea? Nu se poate ca vina sa fie a renumitului nostru profesor Garret?
- Ai spus cumva numele ... si in momentul acela am simțit cum mi se pune un nod în gât.
-Exact asta a spus, raspunse Eric,uitandu-se sceptic la mine. De ce?
Viata chiar facea misto de mine. De ce deodata totul in jurul meu imi reaminteste de cea mai mare greseala din viata mea? Chiar daca nu o sa trec niciodata peste asta, sentimental de vinovatie devenise mai usor de suportat in timp. Acum... era de parca ma intorceam in trecut,iar asta durea. Garret nu avea ce sa caute pe teren. Dar asta nu conta. Era vina mea. Indirect sau nu,murise din vina mea..
- Te simti bine?
- De ce toata lumea are azi impresia ca as avea ceva? Exista vreun motiv? Nu... bineinteles ca nu pentru ca totul... m-am oprit, inainte sa spun ceva necugetat. Imi descarcam nervii pe cine nu trebuia, cand eu eram singura vinovata. Imi pare rau Eric... sunt doar obosita, multumesc de intrebare.
-Katelyn,nu stii deloc sa minti.Stim amandoua ca e mai mult.
N-am zis nimic si asta pentru ca Eric avea dreptate.
- Kate! Ma duc cu cei doi mari arcasi aici de fata - facu o plecaciune in fata lor - sa-si ia echipamentul. Vii?
- Sigur. Orice numai sa plec din locul asta. Dar apoi am vazut-o, statea pe o banca nu departe de mine si m-am razgandit. De fapt, mai bine va astept aici.
- Cum vrei, spuse Eric. Sa mergem.
- Sala nu e departe. Venim repede. Mă imbratisa scurt. Chiar sper sa fii bine, imi sopti.
- Ma descurc Chris. Serios.
Motivul pentru care am ramas era o fetita,cam de aceesi varsta cu mine cand am inceput prima data tirul cu arcul. Parul ondulat, blond si lung, pielea ei alba... pentru un moment, m-am revazut pe mine in copilarie. Dar diferenta este ca eu radiam de fiecare data la antrenamente. Ei nu ii dadea nimeni atentie si parea trista. Fiecare era concentrat in ale lui si nu se vedea niciun antrenor pe nicaieri.
M-am dus la ea.
- Te simti bine ?
S-a intors catre mine si m-a privit cu ochii ei mari si verzi, asemeni smaraldului. Erau inlacrimati.
- Îmi place. Mult. Foarte mult,chiar daca sunt la inceput. Azi am aflat ca antrenoarea mea s-a imbolnavit. Nu se stie cand se va intoarce. Era atat de buna cu mine si nu-mi cerea nici macar bani - ii facea placere sa ma invete. La domnul Garret, sunt taxele mari pentru incepatori, iar parintii mei nu-si permit. Sunt sigura ca cere o suma atat de mare de bani si pentru ca nu suporta copii..
-Nu e adevarat, am interrupt-o. Toata lume iubeste copii. Si cine n-ar indragi o fetita atat de dulce ca tine?
- Dar e adevarat... Si acum. Imi pare rau. Nici nu stiu de ce ti-am spus toate astea. In mod normal nu vorbesc cu strainii. Si nici nu te-am mai vazut prin zona.
Izbucni în plâns și n-am reusit sa rezist impulsului de a o lua in brate. Nu s-a ferit.
- Iti spun un secret, dar sa ramana intre noi, bine? Am luat un servetel din geanta si i-am sters lacrimile. Doar o singura conditie. Sa nu mai plangi.
Incuviinta. Stiu ca-mi va parea rau pentru asta, dar pur si simplu nu puteam sa stau si sa o vad suparata, cand stiu ca as fi putut sa fac ceva sa schimb asta. Oricine are nevoie de o speranta de care sa se agate in incercare sa de a-si urma visurile.
- Ce-ai spune daca ti-as fi eu antrenoare? Dar o sa fie putin diferit. Te voi ajuta cu teoria si iti voi spune tot ce vrei sa stii și ti-i voi da ca exemple pe colegii tai, cand te voi ruga sa faci anumite lucruri. Eu... Hai mai bine sa spunem ca nu sunt atat de buna cu practica... Deci nu o sa ma vezi tragand cu arcul. Si inca un lucru foarte important. In afara familiei tale, nimeni nu trebuie sa afle ca eu voi fi antrenoarea ta. Deci...
- Sunt de acord, striga fericita si-mi oferi un zambet larg. Nu stiu de ce, dar imi inspiri incredere. Nimeni de aici nu ar fi facut asta pentru mine.
- Acum vreau detalii despre tine. Trebuie sa stiu la ce nivel ai ajuns.
- Numele meu este Melisa. Am 12 ani. Parea mai mica. Asta este a doua saptamana. Nu prea inteleg eu multe din teorii si..
- Si o sa te descurci. Nu uita, sunt aici sa te ajut.
- Multumesc. Aaa, nu mi-ai spus cum te cheama.
- Kate. Si acum sa trecem la treaba.
Am ajutat-o sa-si puna protectia pe mana dreapta la degete si pe stanga la antebrat. Tolba cu sageti era prea mare pentru a i-o agata la spate. Pentru o clipa mi-am tinut respiratia cand am vazut arcul atat de aproape de mine. Era unul recurv.
-In primul rand, distanta nu trebuie sa fie prea mare, astfel incat sa nimeresti. Dupa mult antrenament, vei reusi sa tragi si de la distante mai mari. Plasezi sageata cu pana mai colorata in directia in care vrei sa tragi si o prinzi de coarda. Ridica arcul pe verticala. A facut cum i-am zis. Acum tii cotul de la mana stanga catre exterior, ca sa nu fie lovit de coarda cand ii dai drumul. Cu mana dreapta; doar cu trei degete, cu exceptia celui mare si celui mic, tii coarda - exact asa, am incurajat-o- tragi de ea si duci mana pana la obrazul drept spre ureche. E ca si cum ti-ai mangaia fata. Apoi te concentrezi si tragi. Si inca un secret, pe care sunt sigura ca nu-l stiai. Sa-ti tii respiratia cand te pregatesti-tragi aer si il tii, iar cand eliberezi coarda expiri. Ai inteles?
Era entuziasmata, dar in acelasi timp ii era si frica. Se temea de faptul ca nu o sa se descurce.
- Calmeaza-te. Nu trebuie sa reusesti din prima.
- Sunt calma, spuse, dar obrajii imbujorati si ochii ei speriati o dadeau de gol. Era coplestita de emotii. Poti... poti sa mai repeti o data ultima parte?
- Sigur. Cum spu.. Dar m-am oprit, vazandu-i pe Eric si Edward in spatele meu. Fir-ar sa fie, sper ca abia au ajuns. Uitasem de ei. Christine era pe banca. Imi facea semn sa ma duc la ea.
- Ce cauti aici? ma intreba Eric.
- Cum adica ce caut aici?
- Se refera pe teren. N-ar trebui sa fii aici. Si nici tu micuto, ii spuse Melisei. Antrenamentul pentru juniori se termina in cinci minute.
- Inca nu s-a terminat, ii spuse Melisa, dovedindu-si astfel taria de haracter.
In viata trebuie sa lupti pentru ceea ce vrei si ceea ce-ti place.
- Ne pare rau pentru tine, dar avem un concurs peste doua zile.
- Eric! E doar un copil. Chiar trebuie să fii atât de antipatic tot timpul?
- Inca nu mi-ai spus ce cauti aici.
- Am rugat-o eu sa-mi tina putin tolba cu sageti. Ce fata desteapta. Nici eu nu o puteam gandi mai bine. Mi s-a rupt...
- Nu conteaza. N-ar trebui sa fie pe teren. Si nici tu - se uita la Melisa - fara antrenor. Esti incepatoare.
- Si acum poti s-o lasi sa traga linistita?
- Da-i drumul.
- Aminteste-ti. E ca si cum ti-ai mangaia fata. Si tine minte micul nostru secret. De ce dintr-o data era Eric atat de atent la mine ? Respiratia..Bine, bine... nu te mai uita asa. Am plecat.
Intr-un final, Melisa a izbutit sa traga. Nu a fost o lovitura tocmai buna nici pentru un incepator. Sageata nu s-a dus departe, aterizand in cu totul alta parte - la picioarele unui tip masiv- decat inspre tinta ei. Coplesita de emotii, Melisa a inceput sa planga si a luat-o la fuga. N-am reusit s-o ajung din urma. Abia dupa ce Eric mi-a promis ca o sa se intereseze de ea, am plecat. Foarte agitata, Christine aproape ca sari in sus de fericire cand se vazu departe de terenul de antrenament. Fata asta chiar era inspaimantata de tirul cu arcul, si acum,nici eu nu eram mai presus.