Ochii încă îmi sunt fixați pe prezența din fața mea. Continuă să citească fără a-şi lua privirea de acolo. Locul ăsta nu e deloc plin, de ce s-a pus tocmai la masă cu mine când sunt o mulțime libere? Îmi aşez coatele pe masă punându-mi capul pe mâini. Îmi iau inima în dinți rupând tăcerea:
-Oh destinule, dintre toate locurile, de ce aici?
Un rânjet apare pe fața lui iar privirea şi-o mută spre mine. Inima parcă îmi stă în loc, privirea lui este tăioasă. Mă analizează bine, sorbind din ceai. Parcă mă analizase chiar si pe dinauntru. Poziția mea rămâne la fel, încercând să nu mă las moale la privirile lui.
-Pentru că eşti cea mai frumoasă prezență de aici.
Inima începe să-mi bată din ce în ce mai repede, chiar dacă a spus-o încercând doar să mă farmece. Să primesc astfel de compliment de la o aşa persoană, nu mi s-a mai întâmplat.
Mă las pe spătarul scaunului şi îmi încruțişez mâinile la piep. Pufnesc în râs chiar amuzată şi îi răspund prefăcându-mă tare:
-Ai învățat această replică din cartea pe care o citeşti?
-Nu, asta mi-am spus din momentul în care am intrat pe uşă şi te-am văzut.
Ochii lui nu se dezlipsesc de ai mei în tot timpul acestui dialog. Sigur că sunt toată roşie acum. Nu reacționez niciodată cum vreau la complimente, iar asta îmi dă mari bătăi de cap. Să mă ruşinez atât de repede când nici măcar nu ne cunoaştem, ba chiar, e prima oară când îl văd. Ce mi se pare atât de special la el?
