Enigma

6.

Și m-am trezit în orașul iubirii cu fata pe care o iubesc. Mi-am dorit să ajung aici cu iubita mea, dar cum nu a fost posibil, mă bucur că e măcar aici fiindu-mi cea mai bună prietenă. Ea privea fascinată fiecare loc, eu o priveam pe ea. Mă încărcam cu amintiri frumoase. Ea era amintirea mea pe care nu o voi lăsa să-mi scape. După ce am vizitat îndeajuns de mult încât să fim prea obosiți să mai facem un pas, ne-am întors în cameră. Eu stăteam sprijinit de tăblia patului în timp ce ea stătea pe pernă.

-Spune-mi adevărul motiv pentru care nu voiai să venim aici.

-Să ajungem mai repede acasă. Se ridică în fund și se întoarce cu totul spre mine.

-Adevărul. Spune serioasă.

-Adevărul? E cel mai romantic loc în care te-aș putea aduce, iar eu...

-Iar tu?

-Te iubesc, Raven! Nu știi cât de mult îmi doresc să te sărut în momentul ăsta și să îți fac un milion de alte lucruri în care să te fac să te simți iubită și specială.

Abia termin de vorbit că se repede și mă sărută. Îi răspund numaidecât, poate am halucinații sau a fost o scăpare de moment, dar sunt dispus să profit de moment. Mă sărută parcă cu disperare. Își lipește fruntea de a mea și închide ochii.

-Crede-mă, D., ştiu.

-Rave...

-Nu e nevoie să spui vreun cuvânt. Îmi lipesc buzele de ale ei şi o sărut mai pasional de data asta. Se pune peste mine neîntrerupând sărutul. O apropii cat de mult pot de mine şi profit de momentele acestea. Când ne desprindem pentru a ne recăpăta răsuflarea îndrăznesc să zâmbesc.

-Da, ai dreptate. Nu e nevoie de cuvinte.

Foarte grijuliu mă pun deasupra ei sărutând-o din nou. Îşi coboară mâinile de spatele meu spre tivul tricoului şi ridică încet de el. Realizez ce se întâmplă şi mă opresc din orice mişcare.

-Eşti sigură? Aprobă. Nu vreau să regreți.

-Voi regreta dacă n-o voi face, Derek.

Răsuflu uşurat şi îmi reiau treaba lăsând-o pe ea să mă dezbrace de tricou. Scăpăm de haine rând pe rând, până... mă trezesc. Respirația îmi e sacadată, sunt transpirat şi nu recunosc încăperea în care mă aflu. Mă uit buimac în încăpere şi o văd pe Raven la capătul patului ştergându-mi fruntea cu un prosopel umed. Dau să mă ridic, dar mă opreşte.

-Nu te ridica. Ai făcut febră, cum te simți?

-Ca în Iad.

Nu doar corpul îmi arde, ci şi inima. Strâng ochii şi încerc să îmi țin lacrimile în frâu, dar cedez. Şi ea mă vede. Țin ochii închişi chiar şi când se aşază în pat lângă mine lipindu-mă de pieptul ei perfect, unde se află inima aceea pe care o doresc cu atâta ardoare. Îmi mângâie obrazul în tăcere până mă mai liniştesc puțin. Aproape adormit deschid ochii şi mă uit la ea.

-Spune-mi te rog că nu eşti şi tu un vis. Nu cred că aş mai putea rezista. Şoptesc somnoros.

-Nu, Derek, noi suntem un vis ce urmează să se îndeplinească. Îi aud glasul şoptit înainte să adorm.

***

Toată ziua am fost distant față de Raven. Nu pentru că aş avea ceva cu ea, ci pentru că îmi era teamă că dacă mă voi apropia ma voi trezi şi voi lua ziua de la capăt. Spre seară ne aflam în Turnul Eiffel pentru a privi Parisul. Raven mi-a atins brațul pentru a-mi arăta ceva, iar eu m-am îndepărtat destul de mult de ea. S-a întors spre mine şi a spus:

-Derek, ce ai? Toată ziua ai fost dinstant.

-Nimic, las-o aşa.

-Bun. Vreau bani pentru bilet de avion, mă întorc acasă. Când am auzit pot jura că cerul mi-a căzut în cap, şi odată cu cerul s-a fărâmat şi Turnul Eiffel cuprinzându-mă sub greutatea lui.

-Raven...

-Nu poți să te faci că nu însemn nimic pentru tine, apoi să încerci să-mi schimbi decizia. Plec acasă.

-Îți explic ce vrei tu, Raven, dar te rog nu pleca.

-Şi de ce mă rog aş mai rămâne? Strigă.

-Pentru că te iubesc, strig mai tare. Iar fața îi încremeneşte. Mă apropii de ea şi o iau de mâini. Am avut visul ăsta, Raven, mă iubeai şi tu cum te iubesc eu, apoi m-am trezit şi mi s-a frânt inima când am realizat că e posibil ca tu să nu mă iubeşti aşa. N-am vrut să risc să te apropii şi să mă trezesc din nou. Poți să mă urăşti mai târziu cât vrei, dar mai întâi trebuie să fac ceva, altfel voi exploda.

Şi îmi cobor fața spre a ei până ce buzele noastre se ating şi se contopesc. Nu mă respinge, se agață de tricoul meu şi mă sărută şi ea înapoi. Îi simt lacrimile pe obraji. Mă desprind din sărut şi îi iau fața în mâini ştergându-i lacrimile. Îi sărut fruntea şi o strâng în brațe. Plânge în tricoul meu strângându-l în pumni. Îi aud doar suspinele, nu spune nimic altceva.

-Iartă-mă că am fost distant. Îmi pare atât de rău, mi-era frică să nu fie şi ăsta un vis, încă mi-e frică de asta.

-Sunt reală, Derek. Sunt aici, lângă tine. Deschid gura să spun ceva, dar mă surprinde cu un sărut. Şi te iubesc!

Rămân blocat uitându-mă la ea uimit, blocat. Îmi e greu să reacționez, şi totuşi ridic mâna pentru a o atinge. Îi mângâi obrazul. La contactul dintre mâna mea şi obrazul ei, aceiaşi fiori care mă străbat de fiecare dată când mă aflu în preajma ei îmi strabat corpul, şi atunci îmi dau seama, că nu e un vis. O sărut apăsat strângând ochii. Mii de gânduri şi emoții mă invadează simultan. Îmi simt inima orpindu-se în loc şi începând să bată de zece ori mai tare, picioarele le simt topinduse, creierul explodându-mi şi multe alte lucruri, dar rezistăm în picioare şi ne sărutam fără oprire. Am sperat la clipa asta luni de zile, şi iat-o. Mi-am sprijinit bărbia de fruntea ei şi am deschis ochii. Eram copleșit de emoții, atât eu cât şi Raven.

Mai târziu ne-am întors în cameră. Ajunşi în camera ne-am întrecut amândoi până în pat, amuzându-ne de noi înşine şi de copiii care se ascundeau în corpurile de adulți pe care le dețineam. Amândoi eram doi copii în corpuri de adulți. Eu am ajuns primul în pat, aşa că de fericire m-am urcat în mijlocul patului şi am început să sar în sus. După încă câteva sărituri m-am prabuşit la pământ şi firul cu lumea din jurul meu s-a rupt. Mi-o amintesc doar pe Raven venind deasupra mea, apoi totul e negru. Am auzit câteva zgomote, dar erau prea incerte. I-am auzit vocea lui Raven, a lui Xender şi a unui om străin vorbind în franceză. Îmi forțam ochii să se deschidă, dar în zadar, apoi firul s-a rupt iar. Mult mai târziu am reuşit să deschid ochii. Eram într-o încăpere albă, mi-am dat seama imediat ca mă aflam într-un spital. Mi-am întors capul prin cameră şi am văzut stelele pictate pe după fereastra încaperii. Era seară, când m-am uitat lângă mine, am văzut-o pe Raven dormind pe un scaun ținându-mă de mână. Când am întors capul în partea cealaltă, l-am văzut pe Xender privindu-mă îngrijorat, chiar speriat.

-Când ai venit? Şoptesc spre el.

-Acum două zile, când ai fost adus la spital. Îmi răspunde privindu-mă fix.

-Tata ştie?

-Am plecat de la spital, nu am apucat să îi zic nimic.

-Nu îi spune nimic. S-ar îngrijora şi m-ar forța să mă întorc. Am ridicat sprâncenele pentru a creea o mimică mai dramatică.

-Şi ce să îi zic? Să îl mint că fiul lui e bine când el a stat inconştient două zile?

-Spune-i ca ai fost la bunica, nu s-a simțit bine şi ai fost nevoit să pleci când ai aflat. Te rog, nu mă pot întoarce acum.

-Ultima minciună. Asta e ultima, nimic după.

-Bine. Răspund fără ezitare.

-Odihneşte-te. Spune blând.

-Ar trebuii să faci la fel.