Enigma

12.

Au trecut trei ani de la promisiunea facută. Am terminat facultatea și am început să fac voluntariat la orfelinatul la care am stat șapte ani din viață. M-am angajat și la o grădiniță. Deși a trecut atâta timp și mi-am ocupat timpul, am uitat să mai iubesc. Îndrăgesc copiii, de asta fac ceea ce fac acum, dar nu am mai reușit să iubesc vreo femeie. Am încercat să le ofer o șansă, dar o caut în fiecare femeie, așa ca am renunțat să îmi mai caut pe cineva. M-am axat pe cariera și pe voluntariat. Copii mă îndrăgesc și mă fac să uit pentru câteva momente de problemele mele. M-am mutat singur în apartamentul din blocul lui Ian. Dean umblă din club in club în fiecare weekend. Și uneori, când e foarte beat îmi mai vorbește de ea. Dar în rest nu o aducem în discuțiile noastre.

-Derek, se pare că vei avea un partener, mă anunță directoarea orfelinatului.

-Desigur, când voi face cunoștință cu el?

-De fapt, e o ea. Va ajunge în câteva minute, o poți ajuta tu să se acomodeze?

-Da, stai liniștită, Marian. Mă voi descurca.

I-am zambit și m-am apropiat de unul dintre copiii care desenau. M-am aplecat spre foaie pe care desena trei oameni. Din câte mi-am dat seama era o femeie, un bărbat și un copil care îi ținea pe amândoi de mâna. Cei trei erau înconjurați de flori, baloane și cadouri. Mi-a explicat că aceea era familia lui. L-am mângâiat pe cap și i-am sarutat creștetul.

-Mami când va veni dupa mine, Delek?

-Mami e pe drum, puiule, va veni imediat după tine. Am spus strângându-l la pieptul meu.

Uram să-i mint pe copii, dar nu le puteam spune adevărul. Cum ar putea suporta un copil de nici patru anișori să știe că mama lui l-a abandonat. Țin minte că o așteptam atât de mult pe mama când eram aici, dar în locul ei apăreau zilnic doi bărbați care m-au iubit atât de mult că nu m-au putut abanadona, și m-au luat, m-au crescut, m-au educat și m-au iubit cum părinții mei biologici nu au putut. M-am ridicat în picioare și m-am plimbat printre copii. În cele din urmă am zărit o siluetă feminină care privea curioasă în jurul ei. Am înghețat când am vazut-o, dar am făcut tot posibilul să nu arăt că mă afectează prezența ei aici. M-am apropiat de ea hotărât și am întins mâna spre ea în semn de salut.

-Eu sunt Derek, tu cred ca vei fi partenera mea.

-Raven. Lucrezi aici?

-Nu. Fac voluntariat de la 16.00 până la 22.00, dimineața lucrez.

-Ca ce lucrezi?

-Sunt educator la o gradiniță din centru.

-Wow. Cum de ai ales orfelinatul acesta?

-Știi, și eu am fost abandonat, am fost adus aici, și am vrut să îi ajut pe copii să treacă mai ușor peste abandon sau desparțirea de părinți. Am simțit-o pe pielea mea și te asigur că nu a fost un sentiment plăcut.

-Cât timp ai stat la orfelinat?

-Șapte ani, dar eram destul de mare când am fost adus aici. Hai să îți arăt împrejurările.

M-a aprobat apoi m-a urmat. Am continuat jocul de-a străinii. I-am arătat împrejurările, i-am povestit câte ceva despre fiecare copil. Mă simțeam ciudat în preajma ei. Îmi doream să mă întorc spre ea să îi cer o explicație, să-mi spună de ce a plecat și de ce s-a întors, dacă i-am lipsit, cu ce am greșit, voiam să știu atât de multe, dar nu am renunțat la joc. Când am terminat să-i prezint restul, m-am pierdut printre copii, îi admiram pe fiecare în parte. Toți duceau sau aveau să ducă o luptă cu tot felul de întrebări dureroase, cu amintiri chinuitoare și lacrimi amare. M-am așezat pe o bancă din curte și mi-am luat fața în mâini încercând să-mi revin. Mi-am ridicat privirea fixând-o pe Raven.

-E frumoasă, e iubita ta? Mi-am întors privirea spre băiatul care imi adresase întrebarea. Îl chema Kevin și avea 13 ani.

-A fost cândva. Am spus întorcându-mă spre el.

-Și de ce v-ati despărțit?

-Amice, femeile sunt dificile. Sunt minunate la multe lucruri, dar sunt unele lucruri pe care dacă nu știi să le ghicești, nu îți vei da seama. Nu toate fetele îți vor spune ce le apasă, iar acea fată nu mi-a zis ce o apasă, pur și simplu a plecat fără explicații.

-Știu ce zici. Și iubita mea, Jasmine, e suparată pe mine și nu știu ce i-am făcut.

-Jasmine? Jasmine e iubita ta? M-a aprobat. Nu e suparată pe tine, e suparată că are șansa să plece de aici și nu vrea să te părăsească.

-Crezi că mă va lua și pe mine cineva de aici?

-Asta ma întrebam și eu când aveam vârsta ta. Totuși, am auzit-o pe directoare că cineva întreba de tine.

-De mine? Întreabă cu ochii sclipindu-i de fericire.

-Da. Să nu mai spui nimănui. Rămâne între noi doi. Îmi zâmbește larg apoi mă îmbrățisează, dar se retrage brusc băgându-și o mână prin păr.

-Ăm... m-a luat valul. Spune vizibil jenat.

-Nu-i o jenă să îmbrățișezi, Kevin. E un mod de a ne exprima sentimentele, nu e nimic jenant. Îl bat pe umar, apoi imi ridic privirea spre fata din fața mea. Zâmbetul îmi piere, dar îl forțez.

-Bună, eu sunt Raven.

-Kevin, spune aruncându-mi o privire fugitivă.

-Ne vedem, Kev, vorbește cu Jasmine apoi să-mi spui cum decurge.

-Sigur, D..

Un copil micuț căzuse și acum plângea în hohote. Când l-am văzut am fugit la el și m-am așezat pe vine în fața lui și l-am luat în brațe. I-am vorbit blând și am încercat să-l liniștesc. I-am sărutat mănuțele și l-am privit în ochiișorii aceia plini de lacrimi. I-am propus să punem un bandaj peste lovitură și el a aprobat încă plângând. M-am ridicat în picioare și l-am luat de mânuță mergând până în cabinetul orfelinatului. Asistenta era la biroul ei venind rapid în întâmpinarea noastră. Când a văzut micuța lovitură a întrebat ce a pățit și el ca un băiețel mare i-a povestit cu lux de amănunte. I-a șters puțin locul cu pricina, apoi i-a lipit un plasture colorat. Când ne-am întors, un copil plângea și doi țipau. Raven încerca să-i liniștească, dar era mult prea panicată. Când m-au văzut, copiii au venit la mine îmbrățisându-mă. Mi-au spus că i-a mințit că mamele lor nu mai vin. Când am auzit am luat foc. I-am spus să plece, dar nu m-a ascultat. Am liniștit copiii, apoi mi-am luat geaca și am luat-o de braț strâns ieșind din orfelinat cu ea. Când eram sigur că nu mai ne puteau auzii copii m-am oprit în fața ei.

-Ce mama mă-sii te apuci să le spui că nu mai vin părinții lor?

-Derek, eu...

-N-ai habar cum e să fii abandonat, Raven, adevărul nu ajută. Vrei să rămâi aici? Fă-i pe copii să te iubească, fă-i să zâmbească, să râdă, să se simtă bine, nu-i face să se simtă abandonați, pentru că dacă mi-i rănești, cu mine ai de-a face. O dată să-i mai faci să plângă... am spus întorcându-mă și plecând spre casă.

-Îmi pare rău...! Strigă în urma mea.

Dar am lăsat-o în urmă, am mers în continuare, nemaibăgând-o în seamă. Întoarcerea ei mă bulversează total. Mi-a fost greu să-i fac față absenței, acum îmi va fi greu să-i fac față prezenței.