Viata celui mai nebun dintre naivi

-gânduri printre gânduri-

Sentimente.Suflet.De aici începe totul.Dar totul se termină cu nimic, din contră.

Un nucleu de viață format din suflet.Cu sentimente profunde fiecărui om care a fost născut și adăugat pe o listă imensă a celor ce respiră și simt.Viața.Viața este mii de trupuri.Dar viața nu este supărată de acest fapt.Mai mult indiferentă.

Sunt curios, eu ca și un anonim pentru un altul, cum e viața resimțită în ochii lui bruni, închiși, orbi, încercănați.Tot timpul a fost o curiozitate pentru alte vieți, alte expresii de fețe întipărite pe-o pânză oferită de un acest cunoscut "cineva" .În fine.

Posibil să fie mai mult decât suflete.Ceva măreț.La fel și cu sentimentele...Sunt un nimic, practic.Nu pot fi văzute sau atinse, deși tu știi că sunt acolo, tot timpul, pregătite...iar tu, nepregătit.Exact ca toamna:Nepregătită de invazia grozavă a iernii.

Mi se pare că emoțiile sunt ceva ce domină cel mai tare peste un individ.Sunt ceva creator de artă, ceva mortal, adrenalina pericolului.Iubirea este admirabilă, la fel ca liniștea morții.Iubirea contemplează alte atuuri și dărâmă orice, ca să ajungă la ceea ce dorește.

-Am fost roșu iubire, iar acum și tăciunii râd de praful de pe mine-

E tot ceea ce pot spune.Sunt o victimă a sentimentelor.

Dimineața e monotonie și ceva obișnuit.Ceva ce nu are nimic sclipitor.Doar lumină și stropi de "viață", ai putea crede...După amiaza e chin.Chin pentru o risipă pe care nici chiar orele nu o sesizează.Îmi e scârbă de ora 17:00...Seara este... ceva atât de intens...Mă preschimb în lacrimi și scâncete, iar cerul își pierde din nou și din nou soarele.Și observă.Și nu poate face nimic.Și nu se supără deloc...Doar așteaptă, la fel ca un câine de stradă, ce-și așteaptă stăpânul nespălat, care in acest moment, probabil, zace mort într-un colț părăsit, de frica nopții.E frig în acest moment.Noaptea este ceva asemănător serii și total opus dimineții oportune.Noaptea este pentru urlat pe cântecul melodiilor.Noaptea este pentru somnul celor care se tem de mâine, cei ce s-au risipit în oboseala de ieri, noaptea există cu scopul celor care gem cu putere, asurzitor, dominant, fără sfârșit.În cazul celor ce-și doresc mângâiere pe moment și singurătate poimâine.Ori eternitate în ani.

Momentele au secunde-rapiditate.Secundele au minute-răbdare și așteptare.Minutele au ore-cuvinte și mii de sunete cu voci și accente pe litere.Orele au zile, iar supremul lor rege este timpul.Timpul a fost (și este) un cadou pentru toți.Chiar pentru toți.Absolut toți.Doar pentru mine nu.Simt că mă afund în mișcările timpului.Îl simt infinit, iar el e doar "temporar".E doar risipire, exact ca tot ce văd și cred eu.Persoana mea, vede color oamenii care-i oferă permisiunea de a vizualiza culori.Văd scurgerea continuă a momentelor în negru+alb=gri.Și asta este plictisitor, chiar sâcâitor, deoarece aștept ceva anume, de care nici eu nu știu.Și nici nucleul meu sau al pământului.Ori al universului.Nici măcar Dumnezeu nu are habar ce este acest ceva ce nu se prezintă odată...

Nu pot să-mi ofer coloriturile calzi în viziunile-mi legate de viitor.Doar în cele care aparțin trecutului.Este o metodă de tortură perfectă pentru cel mai slab dintre slabi."Eu sunt cel mai puternic de printre fragili."

"Să-mi pictez chip în tempera, să pot să fiu fericit.Pentru timp.Pentru sinele-mi rătăcind"

E vorba de culori.De viu.De momente.Și, mai ales, de lume.De oameni.De ei, căci deja singurătatea a obligat mâinile-mi să mutileze fizic și psihic acest corp și acest om nevinovat.Am avut inimi bătând în fața și spatele meu, dar niciodată, cu adevărat, ținându-mă de mână. cu căldura unei zile din luna Mai.Am avut acest timp și pentru aceștia, dar niciodată momente sau "acum".Fusesem tăcere și timiditate.Pentru orice.Chiar și pentru sine.Este ciudat de liniște, iar eu necesit gălagie, să nu mă pierd în nebunie.Nebunie.Aici sau acolo.Prezent, accționând atunci când nimic nu intervine.Și atât...Îmi pare rău de multe și de puține, încât uit ce trebuie să iert.Probabil că simpla privire sau zâmbetul comun, căci au născut o emoție ce nu poate să fie ștearsă ori uitată, afectând casa sufletului celor care au făcut parte la acel act de...simplitate și ceva firesc.

Eu sunt cuvinte.Sunt culori închise.Culori oarbe.Accțiuni fără sens.Confuzie eternă.Persoane rătăcite.Frică.Iubire.Rănire după tot ceea ce a fost impecabil, unde cândva fură scuturi de argint și perfect.Acum e doar "ceva".Banal.

Îmi e groază de ceea ce sunt, de ceea ce am distrus și chiar de ceea ce-mi sculptează ideile-n minte.E un haos ce se întărește, devenind invincibil pe zi ce trece.Și e rece bocnă.Și e ceva perturbator.

Eu sunt acest nimeni.Un cineva.Pix ce scrie.Un om ce știe la perfect să simtă, așa cum nu o face altcineva ! Îmi sunt proprie catastrofă și dezastru...n-am să mă ador niciodată pentru aceasta.Și n-am să fiu în pururi iubit că habar nu am să-mi apreciez eul existent și otrava din acțiuni proprii.

Sunt atât, dar puțin mai mult să fiu și tu, fără să realizăm aceasta...