Viata celui mai nebun dintre naivi

-tristeți-

Parcă se abate ceva asupra-mi. Parcă m-am acomodat, dar tot se continuă să fie un intrus haotic, fără sens, care-mi controlează moara vieții.

  Îmi crapă gândul când meditez, iar apoi, când mă trezesc subit (din vina alarmei) încep să tremur tot. Nu de emoții, ori frig sau frică. Bulversant. E bulversant ca lacrimile să te înmormânteze în somnul nopții și un tremur spontan să îți reamintească că ești vie carne...și tânăr, așteptând tot veacul ceva...ori pe cineva, depinde...

 E un sfârșit de săptămână, soră cu alte celălalte. Doar că azi procedezi ca ieri, nerealizând că te aflii de câteva secunde într-o cameră, pierzând scopul pentru care te găsești acolo, pierzându-te chiar și pe tine. În gânduri, amintiri, regrete, cuvinte...și te învârți, ca un nor de ploaie indecis, simțind că înnebunești. Subit, scopul revine prietenește printre grămezile din mintea ta, tresărind, reluându-ți șirul normal de om ce nu pare în veci afectat.

Dar se întâmplă să nimerești cu piciorul două praguri de intrări, să-ți adăpostești, trist, capul în piept, și uiți per momente și să iști scânteile din ochi. Să bocească iar, în începuturile de uși. Deoarece așa îți ești tu. Nedelăsător al negativului, slab, o pradă disponibilă proprilor tale gropi și neguri de viermi fără raționament.

  Sunt ridicol și fără nimeni. Nu știu să mă protejez, nu cunosc a acționa, doar să-mi proptesc categoric trupul plângând ușor... ca jalnicul minții mele.

Și așa, niciunul nu a învățat să mă salveze, iar eu, luându-mă după alții, n-am învățat la rândul meu să mă auto-salvez de iadul gândului posesor.

Sunt un negru monstru !