-Jeff? am şoptit scrutând cu privirea întunericul din cameră. Jeff, te rog, nu mă lăsa. Unde eşti?
Îmi era frică. Mi-am tras pătura peste ochi, îngrozită de singurătate.
Eram singură.
Aşa am fost mereu. Dar acum îmi era frică.
De ce mă îngrozeşte atât de tare obscuritatea camerei mele? Îi ştiu fiecare colţişor. E locul în care îmi petrec nouăzeci şi nouă la sută din viaţă. Aici citesc, plâng, ascult muzică, petrec timp cu Jeff.
"Eşti o fraieră" aud o voce cântând.
-Jeff? tresar ridicându-mă.
Am simţit o mână în jurul meu. M-am întors pe o parte, apropiindu-mi corpul de fiinţa de lângă mine.
"Oh, atât de mică. Atât de plăpândă. Inocentă. Firavă. Uşor de rănit". Auzeam cuvintele reci ale lui Jeff în timp ce închideam ochii, lăsându-mă purtată de valuri.
-Nu mă lăsa, Jeff. Niciodată, am şoptit cu ultimele puteri, înainte ca somnul să mă tragă în adâncurile oceanului cu tentaculele sale imense.
