"Mâine ai programare la psiholog.
Mâine ai programare la psiholog.
Mâine ai programare la psiholog."
Cuvintele mamei îmi răsunau într-una în minte. Uram să merg la psiholog. Să o văd pe bruneta aceea drăguţă, cu trăsături perfecte, cu păr perfect, cum se uită la mine cu milă.
Urăsc când se uită lumea la mine cu milă.
Nu sunt moartă, chiar dacă aş vrea să fiu.
Nu sunt bolnavă, chiar dacă sufletul meu e sfâşiat.
Am oftat trecându-mi degetele prin părul ud. Afară ploua cu găleata, iar eu mă plimbam singură pe stradă.
Dar mie îmi place ploaia.
După minute de mers, m-am aşezat pe treptele din faţa unui bloc. Începuseră să îmi dea lacrimile, dar din cauza ploii nu se observau. Sper.
Am tresărit când am auzit paşi în spatele meu, dar nu m-am uitat cine e. Ci mi-am îngropat faţa în palme, suspinând.
-Echo?
Am tresărit la auzul vocii cristaline din dreapta mea. Am ridicat capul, pentru a putea vedea faţa plină de îngrijorare a lui Justin. Milă, nu îngrijorare.
-Ce? Acum mă urmăreşti? am întrebat cu vocea răguşită.
Am tuşit uşor pentru a-mi reveni.
-Locuiesc în blocul ăsta. Deci mai degrabă, tu mă urmăreşti.
Nu i-am răspuns. Am zâmbit trist, privind în depărtare.
-Când ai zâmbit ultima oară cu adevărat? Mă refer, nu doar de ochii lumii.
Întrebarea lui m-a luat prin surprindere, şi un fior mi-a traversat şira spinării, făcându-mă să tremur.
-Nu mă cunoşti. De ce îţi pasă? l-am întrebat mijindu-mi ochii la el.
-Echo, a început trecându-şi mâna prin buclele blonde. Ştiu că îţi e greu să crezi că îmi pasă de tine. Poţi să ai încredere în mine.
Mi-am întors privirea de la el. Încredere? Ultima oară când am avut încredere în cineva, am sfârşit prin a începe să mă tai. Doar în Jeff pot avea încredere.
-Nu, nu îţi pasă. Îţi e milă, la fel cum le e şi celorlalţi, am spus apoi m-am ridicat de pe trepte şi am plecat prin ploaie.
