Stăteam la adăpostul unei librării vechi.
Ploaia cădea zgomotos. Picăturile dansau pe o muzică mută.
Un fulger a tăiat cerul în două. Un tunet l-a făcut să tremure.
Vântul îndoia crengile copacilor până la refuz. Alarma unei maşini pornise fără niciun motiv.
Un copil alerga spre un adăpost, cu o minge colorată în mână.
Mi-am trecut degetele prin păr, un mic zâmbet apărându-mi pe faţă. Am ieşit în ploaia zgomotoasă, plimbându-mă pe strada pustie.
Dacă mergeam acasă, mă aştepta o furntună mai rea decât cea de afară.
Călcam prin bălţile formate de ploaie intenţionat. Apa trecea prin materialul tenişilor, răcorindu-mi tălpile.
Picături de ploaie mi se scurgeau neîncetat pe faţă.
Ştiam că voi răci.
Voi avea o scuză pentru a lipsi de la şcoală.
M-a aşezat pe o bancă. Ascultam ploaia.
Tot timpul mi-a plăcut să cred că, atunci când plouă, norii suferă. Şi vor să fie alinaţi. De cei care iubesc ploaia. Şi nu sunt mulţi. Iar norii suferă şi mai tare.
Tunetele şi fulgerele sunt strigătele de îndurare.
Imaginaţie de copil, spunea mama.
Poveşti de adormit copiii, spunea tot ea.
Dar eu nu am renunţat la ideea asta.
Norii sunt neînţeleşi. La fel ca mine.
notă: capitolul ăsta nu a fost schimbat deloc, e exact în aceeași formă ca prima oară când a fost postat. nu știu de ce, mi s-au părut toate la locul lor, cred. nu știu cum să mă explic, sper doar ca voi să înțelegeți și să vă dea o stare aparte.
