M-am întors cu faţa la perete, ghemuindu-mă pe pat.
Apoi m-am întors iar şi m-am uitat la ceasul de pe perete. Doisprezece noaptea. Iar eu nu pot să dorm.
Conştientă că mâine dimineaţă plec la şcoală, m-am ridicat brusc şi am intrat în baie, încuind uşa.
M-am lăsat să alunec lângă uşa, atingând gresia rece. Simţeam că mă sufocam. Mi-am ţinut respiraţia câteva secunde, începând mai apoi să tuşesc incontrolabil din cauza lipsei aerului.
Sufocată. Lipsa aerului. Tristă. Nefolositoare.
Da, era ultima soluţie.
Am căutat în dulap lama, pe care o folosisem şi azi când am venit de la şcoală, şi fără să mă gândesc de două ori, am trasat două linii pe încehetura albă ca laptele.
Până la urmă, cui îi păsa de mine?
Că e greşit, că e corect, oricum nimănui nu îi pasă.
"Mie îmi pasă. Şi e corect. Crede-mă."
Am zâmbit dureros când am auzit vocea la Jeff, apoi am oftat lung.
"Ce ai de gând să faci?"
-Să îmi iau viaţa. În seara asta, abia am şoptit.
Am făcut încă o tăietură, puţin mai adâncă.
Apoi încă una.
Vederea mi se înceţoşa.
Îmi pierdeam minţile. De fapt, le-am pierdut de mult.
Mi-aş dori ca cineva să îmi spună ca sunt bine. Că nu sunt doar o fricoasă. O timidă. O singuratică. Aş vrea prieteni. E drăguţ când ştii că îi pasă cuiva de tine. Să te îmbrăţişeze şi să te alinte. Prieteni. Şi poate şi un iubit. Care să mă drăgălească şi să îmi şoptească vorbe dulci, târziu în noapte.
Dar eu sunt doar o ciudată. O ciudată care sperie lumea.
-Echo, eşti bine? De ce nu dormi?
Vocea mamei mă trezi din gândurile în care eram îngropată, făcându-mă să tresar. Am ascuns repede lama, ştergând sângele ce picurase pe gresia albastră.
-Da mami, sunt bine. Mă culc imediat, îi răspund oftând.
notă: cine vrea să fie anunțat când postez, să îmi spună.
