#14

2K 82 9
                                    


O stană de piatră. Atât se putea considera încă din secunda în care Dean le făcu semn celorlalți studenți să părăsească sala iar ea continua să...continua să ce? Să își muște buza de jos și să își jelească rămășițele tentativei ei de desen. "Arăta chiar atât de oribil?" se frământă așteptând orice avea să îi reproșeze. Și toate acestea din prima oră. Rose nici nu își permitea să își imagineze cum o să decurgă următoarele ore împreună cu băiatul pe care îl iubea și care alesese să îi frângă ușor orice speranță. 

Dar poate asta era doar temporar. Poate doar era "profesionalismul" didactic. Acesta nu era tipul cu care se întâlnise zilele trecute. Nu era bărbatul în jurul căruia își încolăci brațele și sorbi noaptea înstelată pe motor. Nu era iubitul la care visase în copilărie. 

Rose înghiți în sec și îl privi pe Dean cum îndepărtă cu piciorul bucățile de hârtie , alungându-le sub o bancă oarecare. Era timpul să discute

Inițial tăcut și neimpresionat de orice expresie demnă de milă o afișa Rose , Dean își drese glasul și își aprinse o altă țigară în timp ce trase un scaun și se sprijini de spătar fix în fața ei. Se analizară reciproc , căutându-și ochii unul altuia. Iar atunci , un mic surâs îi coloră expresia domnului profesor.

-Te crezi amuzantă , domniță? începu Dean fără ca măcar să clipească. 

Își dorea cu orice preț și ultima fărâmă de atenție și obediență din partea ei. Nu avea să renunțe la acest aspect prea curând.

Fata , în schimb , se regăsi în imposibilitatea de a îi oferi oricare răspuns l-ar fi convins să își slăbească presiunea.  Ce făcuse atât de rău încât să se ajungă în acest punct? Vazând-o atât de debusolată și confuză , Dean se simți aproape dator să o lămurească.

-Desenul acela , continuă el privind înspre bucățile împrăștiate pe podea. Credeai că nu o să îmi dau seama?

Rose făcu ochii mari ca și cum un fulger o trosni . 

-Nu e ceea ce pare  , se grăbi ea să se scuze. Chiar mi-a rămas în minte de când...

"De când m-ai primit la tine în casă și m-ai făcut să mă pierd în ochii tăi.". Rose scutură din cap alungându-și cuvintele nepotrivite. Cu siguranță , alea erau ultimele lucruri pe care i le-ar fi mărturisit . Își ridică privirea și îi replică cu seriozitate și calm :

-Am fost uimită de cât de real arăta pe foile tale. Nu m-am putut abține și mi-am încercat și eu norocul. Din păcate , mi-am dat seama mult prea târziu că nu am nicio legătură cu tot ce înseamnă desen. 

Să îl fii mulțumit răspunsul? Să îl fii amuzat până peste măsură? Să îi fii stârnit mila? Niciuna nu suna ca o cale de scăpare cu care Rose să fie fericită. Până la urmă , ce voia el de fapt de la ea? Să se scuze pentru ...ce?

Dean îi zâmbi ușor și îi cuprinse bărbia cu degetele sale puternice și bătătorite , ridicând-o ușor.

-Carevasăzică , învățăcelul încerca să își întreacă maestrul.

Simplul gest îi alungă oricare revoltă îi animă până atunci sufletul lui Rose. Într-un final , se bucura de munca ei? Atunci de ce îl distrusese în asemenea hal?

-Nu aș merge atât de departe.. murmură ea indignată. 

Dean își aplecă ușor capul într-o parte , privind-o leneș după ce trase încă un fum din țigară. 

-Oh.. medită el în liniște. 

Tăcere. Și nori de fum. În mod normal , l-ar fi certat. Nimeni nu avea dreptul să îi arunce pufăituri de tutun fix în față. Dar cumva , Dean mereu scăpa de orice însemna "principii ale lui Rose". De ar fii știut vreodată de câte privilegii se bucura în inima ei , probabil că ar fii luat-o în râs. Și de aceea , zidul dintre ei trebuia să rămână în picioare. Căci , la finalul fiecărei zile , Rose putea să trăiască , învățase să traiască cu ideea că ei mereu vor rămâne prieteni. Prieteni. Doar atât. Nu voia să se descurce cu lipsa completă a lui Dean din viața ei. Cu asta chiar nu se putea lupta.

Așa că , își adună ultimele puteri și își repetă de câteva ori în minte cuvântul "prieteni" . Zâmbindu-i cât de călduros putea , ea îi mărturisi :

-Păi , domnule profesor , cred că este timpul ca și ora de consiliere să ia sfârșit. Nu o să mai aveți parte de... probleme din partea mea și a desenelor mele nereușite. 

Cumva , cuvintele ei ieșiseră mai dureroase decât le anticipase. Atunci , Rose realiză că și ea mai dispunea , miraculos , de ceva numit orgoliu. Era îndeajuns. Dean își exprimase gândurile iar ea le luă în considerare. Nu era nevoie de mai mult. Îl observă în timpul orei. Ceva îl călcase pe nervi și cumva , până și în prezent sentimentul persista . Iar ea era dispusă să îl ajute. Pentru că asta fac prietenii. Dar Dean nu avea nevoie de asta acum. Sincer , nici nu știa de ce avea el nevoie acum. Dar și ea avea nevoile ei , realiză Rose când își simți sufletul în pragul lacrimilor provocate de rușinea resimțită în  timpul orei.

Se grăbi să își îndese lucrurile în geantă și se scuză absent , îndreptându-se înspre ieșire. Și ar fi plecat. Doar zeii mai știau cât de tare o implorau picioarele să o ia la fugă și să se ascundă undeva  , oriunde putea să fie în siguranță . Departe de durere . De dezamăgire.î

Dar soarta nu îi oferi acea șansă. În niciun caz , Dean nu avea să îi dea drumul încheieturii mâinii ei. Din contră , se ridică și el și o provocă să îl privească de sus. Era mai înalt decât ea. Destul de înalt cât să câștige respectul și teama oricărei persoane care ar fii visat să se opună voinței lui. 

-Ce s-a întamplat? se repezi Rose să întrebe.

Dar Dean nu îi răspunse imediat. Se mulțumi doar să o privească obosit și să își stingă țigara.

-Mereu ești așa de dificilă , Rose? murmură el plin de tristețe.

O trase mai aproape de el , lipindu-i spatele de abdomenul său. Plimbându-și degetele pe brațul ei fin și dezgolit , Dean își îngropa fața în curbura gâtului ei , inspirând parfumul pielii sale. 

Rose își simți corpul precum o flacără. Lumea dispăru într-o clipită din momentul în care se regăsi captivă în brațele lui. Sala era goală iar zgomotul din surdină provenea de pe holurile facultății unde studenți a căror nume nu le cunoștea , treceau în stânga și în dreapta , fără să aibă cel mai mic habar de ce se petrecea în sala domnului profesor.

Înghițind în sec , Rose nici nu se forță să se desprindă din apropiere. Era nebunesc și nefiresc. De unde începuse totul?

Îi simți buzele sărutându-i pielea arzândă și firul gândurilor ei se destrămase.

Asta nu fac prietenii  , tremură ea speriată.

-Toate obișnuiți să fiți perfecte , nu-i așa? șopti Dean plin de amărăciune. Adevărate regine ale balului.

O strânse mai tare lângă el , întorcând-o cu fața înspre el , forțând-o să îl privească , să îi descopere tristețea din ochi. 

Împletindu-și degetele în jurul gâtului ei firav , cu o expresie greu de citit , Dean își plimbă buricul degetelui mare pe buzele ei. Rose îl urmărea fascinată , pierdută , speriată. Era păpușa lui pe sfori. Atât de firavă . Atât de ușor de distrus.

Rose nu era precum Grace. Nu erau făcute din același material. Și nu avea de ce să sufere precum merita acea scorpie.

O eliberă. O eliberă violent și hotărât din aproprierea ce nu ar fi trebuit vreodată să aibă loc. Rose nu... Rose nu era Grace.

Asta era singurul lucru care îi mai umplea mintea și sufletul. Păcatul lui. Blestemul lui. Trebuia să scape de ea. 

Iar Rose...Rose trebuia să rămână comoara lui prețioasă și neatinsă. Nici măcar de el.



Love Me , DaddyUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum