Love Me , Daddy

#15

Era puternică. Era cea mai puternică persoană pe care o cunoștea. Mereu se descurcase de una singură când situația o impunea. Și totuși , Rose nu mai simți aceeași forță în suflet când Dean ieși precum un taifun din clasă. Ce era greșit cu el? De ce mereu o aprindea ca pe o torță și apoi o abandona. 

Din nou și din nou. Își mușcă buza de jos și încercă să își oprescă lacrimile care îi năvăleau și îi dominau chipul și inima. Apoi o rupse la fugă. Fugi cât de repede putu. De școală , de oameni , de privirile lor confuze și curioase. Uită până și de Isabel care , poate că încă o aștepta să fie eliberată din interogatoriul domnului profesor.

Dar Rose găsi de cuviință că nu avea nicio posibilitate de a se justifica. Lacrimile și disperarea în care se afla o lăsa mută. Așa că doar fugi.

Dar unde? Să se întoarcă acasă nu părea cea mai bună idee căci dacă voia să fie găsită ușor , Isabel tocmai acolo s-ar îndrepta prima dată. Dar ea avea nevoie de singurătate. De cât mai multă singurătate. 

Încă era în plină zi iar șansele de a găsi un astfel de adăpost erau minime. Dar cafeneaua universității îi zâmbi cald. Acolo mereu se întâmplau drame între studenți și nu se putea ca imaginea unei simple tinere care plângea să atragă prea multe priviri stăruitoare. Și , ce era cel mai important , Isabel o cunoștea prea bine iar cafenelele lipseau de pe lista de locuri favorite ale lui Rose.

Înghiți în sec și împinse ușa de la intrare. Din priviri , ochi cea mai îndepărtată masă din cel mai gol colț iar atunci ea știu că acolo avea să se așeze și să se calmeze. Iar după mireasma aceea îmbietoare , un ceai cald o să îi mai vindece inima rănită. 

Se grăbi să se așeze dar nu înainte să dea comanda unei cești cu ceai de mentă. Apoi , când se asigură că nimeni nu avea să o deranjeze și cu aburii ceaiului încântându-i nasul , Rose trase aer în piept și încercă să își oprească migrena care începuse o dată cu plânsetul. Și totul pentru ce? Pentru Dean.

Simplul gând , simpla rostire a numelui său îi străbătu trupul și pielea precum un fior. Oare când avea să treacă peste acea fază de fetiță timidă? Oftă prelung și zgomotos. Ținând cont de reacția ei din timpul cursului și de după el .... probabil că niciodată.

Dar acest lucru nu putea să mai stăruie. Desenul distrus , comportamentul lui straniu , atingerile. Nimic nu avea sens. Nimic din ce făcea Dean nu avea noimă. Dacă la început , Rose chiar spera că legătura dintre ei se va aprofunda și poate , într-o bună zi , vor putea să fie mai mult decât fratele mai mare a celei mai bune prietene și b.f.f.-ul surorii mai mici și enervante .

Acum , toate acestea se îndepărtau și își luau adio de la Rose. Ba , chiar mai mult decât atât , Dean o respingea. Deci , nici măcar ce au fost înainte. 

Era vina ei? Făcuse ea greșit? Desenul acela chiar marcase radical relația dintre ei doi? Ce fel de prostie putea să fie asta? Cine se comportă în asemenea hal din cauza unei simple mâzgâlituri? 

Rose se enervă. Oricât de tare o impiedica timidatatea de a se apăra în fața lui , măcar acum se putea elibera de toată frustrarea.

Dean nu dădea niciun semn că o accepta. Nici nu își pusese în gând posibilitatea ca el să aibă sentimente față de ea . Asta era imposibil. Dar avea dreptul să rămână prieteni. Asta îi putea cere. Asta îi cerea.

Gândurile îi fură întrerupte de zgomotul unei uși trântite violent iar Rose nu se putu abține și își ridică privirea din ceașca de ceai. Nu dură mult până descoperi și sursa sunetelor.