AMINTIRI

Capitoul 1

6 ianuarie 2006

-Mami, vii să îmi citești povestea?

-Sigur scumpo, vin imediat, iar dacă mă aștepți cuminte, în pat, te las pe tine să alegi povestea în seara asta.

La auzul acelor vorbe, m-am și întors și am alergat spre camera mea, gândindu-mă cât urcam scările la povestea pe care aș fi vrut să o ascult în seara asta. Am deschis ușa de la cameră, am intrat repede, m-am aruncat sub pătură, iar pașii mamei se auzeau deja urcând scările, silueta ei ivindu-se într-o clipită pe sub spațiul de dedesubtul ușii.

-Deci, ce să fie în seara asta? Întrebă ea cu un zâmbet larg întipărit pe față.

-Hm....

-Nu-mi spune că nu știi.. privind raftul unde sunt cărțile cu povești.

-Ba sigur că știu! Am spus eu în timp ce îmi ridicam capul de sub pătură. Scufița roșie! Am spus triumfătoare.

-Bună alegere! Mi-a spus mama. A luat cartea, s-a apropiat încet de mine și s-a așezat pe scaunul de lângă pat.

-Nu ți-am mai citit povestea asta până acuma, nu-i așa? Mă întreba mama în timp ce răsfoia paginile cărții.

-Nu, nu mi-ai mai citit-o până acum.

-Și știi despre ce este vorba?

-Nu știu, dar îmi place numele și am auzit de multe ori despre ea.

Mama a zambit, a deschis cartea la prima pagină și a început să-mi citească povestea.

Am adormit în frumusețea glasului cu care mama îmi citea povestea, glasul pe care l-aș fi putut recunoaște dintr-o mie. Probabil că am adormit înainte să se termine povestea, ori am adormit înainte de punctul culminant al poveștii, eram foarte obosită iar modul în care mama citea, îmi provoca efectiv somnul.

                                                                                                      ***

7 ianuarie 2019

     Mă trezesc iar cu un fior pe spate, transpirată şi cu ochii umezi. Respirația îmi e sacadată, pieptul mișcându-se în ritm alert ,,sus-jos, sus-jos...", iar bătăile inimii resimțindu-se parcă până la tâmple, ca și atunci când încerci să adormi, însă tâmplele îți pulsează în ritmul inimii, preluându-i parcă funcțiile.

     Privesc în jur prin apartamentul întunecat, izolat parcă de lumina de afară, însă apartamentul în care locuiesc are multe geamuri prin care ar putea pătrunde orice particulă de lumină.. deci, cât o fi ora? Îmi iau telefonul de pe noptieră și îl aprind, însă sunt orbită de luminozitatea dată la maximum a telefonului și îl îndepărtez repede de ochii mei. După ce micșorez luminozitatea, gândindu-mă de ce se mai miră părinții că, copiii lor au nevoie de ochelari, arunc o privire la ceas. E ora 3 dimineața.

-Supeer! Mai am 4 ore de sooomn.

Nu există sentiment mai frumos decât să te trezești în mijlocul nopții, să te uiți pe ceas și să vezi că mai ai câteva ore de dormit.

     Mă arunc înapoi pe pernă și dau să adorm, însă îmi trece un gând bizar prin minte.. De obicei, lumea se trezește din somn când are nevoie la baie, când îi este sete, când îi este foame ori frig..dar eu nu am nevoie nici la baie, nu îmi e nici sete, nici foame, iar frig nici pe atât. Atunci, de ce m-am trezit? Mă ridic ușor în capul oaselor, iar somnul mă ademenește înapoi printr-un căscat.

-Ahhhh! Dacă te-ar auzi cineva acum, ar spune că ești o nebună. Și m-am aruncat din nou în pat, m-am întors pe cealaltă parte și am adormit la loc.

     Mă trezesc dimineață pe soneria ceasului de pe telefon care e, sincer vorbind, una groaznică, însă îmi e prea lene să caut alta cu care să o schimb așa că mă resemnez cu ce am și doar o opresc și o setez pentru următoarea zi în fiecare dimineață. Mă uit prin jur în apartament și admir razele soarelui cum pătrund în dormitor, scoțând în evidență fiecare particulă de praf care zboară prin cameră. Mă ridic și mă îndrept spre ușă pentru a ieși din dormitor și a merge în bucătărie, să-mi fac o cană de cafea.

     Eram puțin grăbită, înainte să opresc alarma am amânat-o, de fapt, de vreo câteva ori până să îmi deschid bine ochii, astfel că era trecut de 7:30. Bine că stau aproape de facultate. Mă apropii de aparatul de cafea când, din senin, privirea mi se întunecă, un țiut puternic pune stăpânire pe urechile mele, iar corpul meu dă semne de slăbire. Mă îndrept spre cel mai apropiat scaun și mă așez, sperând că e doar o lipsă de calciu, sau așa ceva.. Când țiuitul din urechi pare să se fi domolit iar puterile parcă îmi reveneau la loc, încerc să mă ridic, însă în acel moment, o durere îngrozitoare de cap mă ia prin surprindere, introducându-mă, parcă, într-un scenariu din mintea mea.