AMINTIRI

Capitolul 2

     Mă aflu într-o încăpere primitoare, caldă, o cameră cu pereți roz și cu multe jucării împrăștiate pe podea. Privesc în jur și observ, pe peretele cu ușa, o mică bibliotecă cu cărți de povești. Deodată, mici palpitații pun stăpânire pe mine în timp ce mă îndrept spre cărțile așezate dezordonat pe rafturi. Întind mâna spre una dintre cărți, însă când aproape am atins-o ușa se deschide brusc, iar mie îmi scapă un țipăt scurt urmat de mâinile mele care se reped spre gură. O nu, m-a auzit, sigurat m-a auzit. Însă fetița s-a urcat în patul înalt, s-a băgat sub pătură și a așteptat nerăbdătoare. Mă întreb cum de nu m-a văzut. În acel moment, o mică senzație de deja vu mă încearcă.

     Fetița avea în jur de 7-8 ani, era înaltă pentru vârsta ei, însă nu am reușit să-i văd prea bine fața, așa că hotărăsc să mă apropii încet, dar când ajung aproape lângă pat, ușa se deschide din nou iar eu sar ca și arsă. Nu din nou! Și iar îmi duc repede mâinile la gură.

-Bună! Scuza-ți-mă însă nu știu cum am.. Și mă opresc. Femeia nici nu mă bagă în seamă, a intrat, a închis ușa în urma ei de parcă eu nu aș fi spus niciun cuvânt.

-Deci, ce să fie în seara asta? Spuse femeia cu un zâmbet larg, iar când am observat acel zâmbet și m-am apropiat de ea pentru a o observa mai bine, atunci mi-am dat seama. Era mama! Dar cum? Mă apropii de ea și îi pun mâna pe umăr, însă ea nu face nicio mișcare. Mamă?!

-Nu-mi spune că nu știi.. A spus iar cu o voce caldă către fetița din pat care, după cum și-ar fi dat seama oricine, eram eu! Eu cea mică, eu cea de 7-8 ani!

-Ba sigur că știu! Spuse fetița, adică..am spus eu ridicându-mi capul de sub pătură. Scufița roșie!

Scufița roșie!..

-Bună alegere! A spus femeia și s-a îndreptat spre pat pentru a-mi citi povestea.

     Eram bulversată. Ce era asta? Unde mă aflam și de ce nu mă putea auzi sau vedea nimeni? Dacă am murit? Dar nu aveam cum să mor, dacă muream nu cred că mă întorceam în timp cu mai mult de 10 ani! Deci..eu nu aparțin acestui timp, așa că, ce o fi asta?

     M-am dat câțiva pași în spate până am ajuns la perete și m-am lăsat în jos de-a lungul lui până am ajuns la podea. Stăteam pur și simplu și încercam să îmi dau seama ce e asta și dacă o să mai ajung vreodată la realitate. Nu mai auzeam nimic în jurul meu, decât vag câteva vorbe ale mamei cum citea povestea. Atunci mi-am dat seama, asta nu avea să fie altceva decât o amintire. O amintire! Eram ca o stafie care umbla nestingherită printr-o amintire.