AMINTIRI

Capitolul 7

   Mă trezesc în următoarea zi cu același fior pe spate și același gât uscat ca și în dimineața în care mi-am recăpătat prima amintire. Mă uit în jur, iar Lucas și Caia dorm fiecare pe partea de pătură de pe care s-au uitat și la filme aseară. A fost o undă de tensiune între noi aseară, cu toții am simțit-o, iar dacă mă concentram puțin, sunt sigură că puteam să o văd cum se unduiește prin aer.
   Mă ridic cu grijă ca să nu-i trezesc pe cei doi camarazi ai mei și mă îndrept împleticindu-mă până la bucătărie după un pahar cu apă. După ce beau apa iau telefonul pentru a vedea cât e ora, însă mi se înfundă urechile, ca atunci când te scufunzi sub apă. Privirea mi se încețoșează, iar un sunet înalt își face drum spre urechile mele. Scap telefonul din mână, iar odată cu el trupul mi se prăbușește pe podea.

   Aflată din nou pe scena din mintea mea, realizez că asta e o altă amintire, probabil de când eram și mai mică. Mă văd pe mine alergând de colo-colo după un fluturaș într-o minunată grădină aflată în prag de primăvară. Alerg după acel fluturaș cum aleargă un câine după mingea aruncată de stăpân. Atât de mică, atât de fragilă și cu un zâmbet atât de sincer.. Unde au dispărut acele zile? E dureros când te gândești că viața e ca o carte pe care o citești dintr-o răsuflare. Dar, totuși, putem să încetinim ritmul și să ne bucurăm de rânduri, nu-i așa?
-Clara, la masă!
O, dar ce voce minunată! Mă urmăresc cu privirea pe mine, cea de vreo 5-6 ani, cum alerg cu stomacul "vorbind" spre bucătărie. Intru și eu, cea de acum în bucătărie, bucătăria de acasă, pe care nu mi-o amintesc decât după flăcările care au mistuit-o. Aburii care ies din bolul de pe masă dansează, se unduiesc până ajung să se facă dispăruți, fiind urmați de alții.
Pe sub bolta care face legătura cu living-ul, aparea ea. Atât de grațioasă cu mișcările ei, cu mersul ei. Se apropie de masă în timp ce eu mănânc, se reazămă pe coate și mă privește.
-Frige!
-Cum să frigă? Doar am gustat-o înainte!
Ia bolul, amestecă cu lingura în supă și suflă ușor, pentru a-i grăbi răcirea.
-Hai, vezi acuma.
Iau bolul și mai suflu. Hah, mereu precaută!
-E mai bine, mulțumeesc!
   Privesc și..atât. Doar privesc cum trecutul încearcă să îsi facă loc în prezent și să trăiască în viitor.
Sună telefonul, iar mama se îndepărtează să răspundă.
-Stai aici și mănâncă-ți supa, draga mea!
Se îndepărtează grăbită, îngrijorată chiar să răspundă la acel telefon. O urmăresc plină de curiozitate. Cine o sună?
-Alo!

-Clara?! Clara?!
Simt cum corpul îmi este smuls dintr-o parte în alta, de parcă aș dormi într-o mașină care parcurge un drum plin de pietre.
Deschid încet ochii. Pânzele de păianjen care îmi protejează ochii de lumina puternica se evaporă încet, iar în cadru apare Caia, o Caia speriată.
-Oo Slavă Domnului, te-ai trezit!
Mă ridic în capul oaselor șimțind o durere inofensivă în partea posterioară a capului.
-Ce s-a întâmplat? Ai leșinat, Clara, și m-am speriat foarte tare! Lucas la fel!
Îmi măresc câmpul vizual și îl văd pe Lucas în dreapta mea, cu o față plină de spaimă chiar mai rea ca și a prietenei mele.
-Sunt bine, stați liniștiți! Doar..mi-am mai recăpătat o amintire și..telefonul!
Fețele lor se luminează puțin la auzul acestei vești, însă sunt totdată nedumeriți
-Oo suuper! Dar tot nu compensează faptul că ai leșinat, efectiv! Și..ce telefon?
-Urma să vorbească cu cineva, nu știu cine, dar părea îngrijorată.
-Ok păi, spune-ne ce amintire ți-ai recăpătat. Spune Lucas cu o oarecare curiozitate.
Le povestesc și în același timp îmi dau seama cât de scurtă e amintirea, în timp ce în mintea mea parcă a durat ore.
-Cât timp am fost inconștientă?
-Nu mult, vreo 5 minute. Îmi spune Caia.
-Doar atât? Credeam că mai mult, s-a simțit mai mult. Si cât e ora?
-10:00.

***

   Eu și Lucas urmează să ne vedem la ora 18:00 la un local despre care nu am mai auzit, însă mi-a trimis locația. Pornesc la 17:05, ca să fiu sigură că ajung. Nu mă prea descurc cu rutele noi.
   După ce mi-am revenit dimineață, mi-am petrecut ziua în pat, decizia luată fiind să nu merg la cursuri astăzi. Ce să zic, o decizie bună! O s-o mai iau în calcul.
   Ajung într-un final la local, după vreo 2 încercări eșuate. Eșuate deoarece localul se află pe o străduță mai lăturalnică, întortocheată. E ora 17:40, iar Lucas e deja la local, așteptându-mă. Merg spre el, ne salutăm și mă așez. De multă vreme nu am mai stat doar eu cu el de vorbă, simt o strângere în stomac, neștiind ce subiecte de discuție o să deschidem, sper doar să nu ajungem la acel punct al conversației în care nimeni nu mai are nimic de zis, iar stânjeneala își face loc.
Observ că privirea lui stă prea mult ațintită asupra mea.
-Ai comandat deja?
Lucas ia și el meniul, răsfoindu-l neîndemânatic.
-Nu nu, te-am așteptat pe tine. Văd că ai rămas la fel de punctuală.
-Ce să zic, calitățile persistă în timp!
Râde ușor și îsi mută privirea în meniu. Răsfoiesc și eu meniul, fără poftă de ceva anume. Îmi ridic privirea pentru a observa mai bine străduța pe care e situat localul, când la trei mese distanță, îl observ pe el. Domnul misterios!