Cum ar fi dacă, în următoarea secundă, ți-ai uita toată copilăria, tot ce însemna ea. Cum ar fi dacă, pe lângă amintirile din copilărie în care te jucai și nu aveai responsabilități, ți-ai pierde și singurele amintiri cu mama ta, care a murit odată...
Când eram mică, mama îmi citea în fiecare seară câte o poveste, uneori alegeam eu, alteori ea. Într-o seară, mama mi-a citit povestea fãră ca eu, cât și ea să ne fi gândit că urma să fie ultima seară în care îmi citea. Cum am văzut și în.. "Visul" de dimineață, fiindcă nu știu cum altcumva aș putea numi acea scenă, în seara dinaintea accidentului, căci sunt sigură că aceea este seara, mama mi-a citit "Scufița roșie", povestea mea preferată. Era, din câte țin minte, o seară destul de senină, o seară în care cerul era plin de mici luminițe agățate pe cer, ca instalația din bradul de Crăciun.
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
Mama tocmai terminase de citit povestea și a ieșit din camera mea. Eu am dat să adorm, iar următorul lucru pe care mi-l amintesc este că m-am trezit afară, in brațele unei vecine și că în fața mea ardea tot ce aveam mai drag. Amintiri, sute de amintiri s-au transformat în cenușă. Am ajuns la spital unde am fost îngrijită câteva zile, ca mai apoi să aflu că mama mea nu a reușit să iasă, ca tata m-a luat pe mine și m-a scos afară fiindcă mama i-a spus sã facă asta, în timp ce ea s-a întors după ceva, nici în ziua de astăzi nu știu după ce, și a murit asfixiată. Eu nu știu toate lucrurile astea fiindcă îmi amintesc de ele, de sentimentele pe care le-am simțit în acele momente. Tot ce știu, știu de la tatăl meu, care mi-a povestit totul când am făcut 15 ani. Toate amintirile mele de când mă știu și până la 8 ani sunt doar întâmplări povestite din perspectiva altcuiva. Se pare că după incidentul cu mama mea, am avut parte de câteva crize, crize care mi-au afectat memoria și care m-au lăsat în..ceață, o mare, mare ceață. Daaar, după acel "vis" din dimineața aceasta, speranța iese la suprafață. Plutește acolo, deasupra apei, ca o sticlă în care se află o scrisoare de salvare. Bun și, revenind la realitate... Caia țopăia prin apartament de parcă ea și-ar fi recăpătat din amintiri, nu eu. Se oprește totuși, dintr-o dată și spune: -Mi-a venit o idee! Ooo nu..oo nu, nu, nu. De fiecare dată când Caiei îi vine o idee, nu e de bine. -Trebuie neapărat să-i spunem lui.. -Cui să-i spunem? -Știi tu..LUI.. (face cu ochiul) -Lui?! Nup! E un NU hotărât, Caia! -Dar El trebuie să știee, îi pasă de tine. Când Caia își băga o idee în cap, nu o mai puteai demola nici cu un escavator, asta era clar, dar tot nu voiam să-i spun..Lui . -Ok..Caia, e târziu, iar eu trebuie să ajung la facultate altfel mă trezesc cu restanțe peste câteva luni și n-am chef de așa ceva. -Ok, ok..morocănoaso, am înțeles! O să-i spun eu să te sune. -Caiaaa! -Byee, ne mai vedem! Să-mi spui dacă mintea ta mai are chef de niște amintiri, poate sunt și eu de față. Ce palpitaant! Își ea geaca și pleacă grăbită. Cred că și ea a pierdut noțiunea timpului.
*** În drum spre facultate, fiind deja întârziată, hotărăsc să mă opresc undeva să îmi iau ceva de băut, căci era luna Mai si bauturile răcoritoare începeau să se potrivească cu vremea de afară. După ce îmi iau un milkshake de căpșuni aud că îmi sună telefonul. Îl scot din buzunar și..mi-a pierit pofta de milkshake, era..El. Duc telefonul la ureche mai ceva ca în slow motion: -Heeeei...Lucas! Ce idioată pot fi.. Lucas e un prieten bun din copilărie care m-a ajutat după incidentul cu mama. A fost mereu lângă mine, petreceam aproape toată ziua cu el, timp de muulți ani. Eram ca niște frați, nedespărțiți. Unde era Lucas, eram și eu. Am mers într-o sâmbătă seara la o petrecere organizată de o prietenă comună. Ne-am simțit bine, ne-am turmentat puțin, ca adolescenții și dansam, dansam foarte aproape unul de celălalt, iar eu, așa amețită cum am fost, ce să fac? Logic, ce face orice persoană beată, ori începeam să depăn amintiri despre care lumea nu era interesată, ori mă făceam de râs declarându-mi dragostea ascuunsăă. Și ce variantă credeți că am ales? Amintiri frumoase nu prea mai aveam, chiar și urâte nu mai aveam, dacă știți la ce mă refer. Lucas a început să se retragă, dar eu nuuu, eu mă apropii mai mult și încerc să și sărut persoana, căci să-ți spui sentimentele unei persoane apropiate când ești beată și să vezi că nu-ți dă niciun feed-back nu era suficient de stânjenitor. Și de atunci nu prea am mai vorbit..cred ca a trecut aproape un an, iar eu, desigur, când mă întreabă cineva de băieți, cine credeți că îmi vine prima dată în minte? BINGO!
-Bună, Clara! -Heei.. -Ăm.. Te-am sunat să te întreb ce mai faci? -Bineee.. Te-a sunat Caia care ți-a spus să mă suni, nu-i așa? -Da..da, m-ai prins. -Mă gândeam eu.. -Șii..mi-a spus despre ceva amintire, explozie stelară, că ți s-a arătat în stele ceva.. -Ok..ce, mai exact, ți-a spus Caia? -Glumesc, glumesc, mi-a spus cum că ți-ai recăpătat o fărâmă din amintirile cu mama ta. -Păi..da, așa este. Nu e mult, dar e ceva. *pauză* -Știi, Clara, noi nu am mai vorbit de mult. Dacă vrei.. oo nu.., dacă vrei am putea.. Te rog nu..., am putea să ne vedem, mai depănăm amintiri, dacă ai nevoie să vorbești cu cineva.. Super.. -Ăă..siiguuur, mi-ar plăcea foarte mult! -Și mie, atunci ne vedem..azi e luni, miercuri? Te caut miercuri, ok? -Daaa.. -Bine, byee! -Byeee...! Și închid telefonul.
