𝒟𝑜𝓃'𝓉 𝓈𝓊𝓂𝓂𝑜𝓃 𝒾𝓉! (𝐵𝑜𝓎𝓍𝒷𝑜𝓎)

Capitolul 3

     Ochii îmi străluceau, iar rânjetul meu se mări, îmi priveam reflexia, nu eram eu. Trupul nu îmi mai aparținea, Bill mă controla, iar acum regretam, regretam atât de tare faptul că invocasem un demon, pentru a mă ajuta cu un lucru atât de banal.
   Părăsisem încăperea, trupul îmi tremura, unde mergeam? Nu voiam să merg nicăieri, mi-aș fi dorit să mă bag înapoi în pat, și să mă trezesc din acest coșmar.

—Eu sunt coșmarul tău, dar și visul tău frumos.

    Ce...ce naiba era cu replica asta? Înghițisem în sec, nu puteam vorbi, era de parcă corzile vocale îmi erau tăiatea, buzele se mișcau, însă cuvintele nu voiau să iasă.
    Ieșisem afară, o rafală de vânt mă cuprinse făcându-mă să tresar, stropii de ploaie se loveau de veranda, în curând începea furtuna, făcusem un pas înafara acoperișului. Nu voiam să plec nicăieri, și în niciun caz prin ploaie.

—Ar trebui să te bucuri puștiule, ploaia îți va spăla mâinile și hainele de sânge.

   S-sânge? Nu... nu sânge, înghițisem din nou în sec, voiam să mă opresc din drum, însă îmi era imposibil, nu înțelegeam, sau cel puțin nu voiam asta, ce avea de gând să facă Bill, nu voiam nimic din toate astea.

—M-ai invocat pentru a-i face rău lui Robbie, ce credea-i, că îi voi da "o lecție" și îl voi lăsa în viață? Oh nu, nu puștiule, nu merge așa.

   Ce era în neregulă cu el? Înafara faptului că era un demon, un demon nebun.

—Da sunt nebun, și ce dacă?

Oh doamne, el chiar recunoștea asta.
Ajunsesem în fața casei lui Robbie, de unde știa unde locuiește... oh, îmi intrase în minte bineînțeles.
Mâinile îmi tremurau, nu voiam să fac asta, de ce trebuia să o fac eu?

—Pentru că ți-a făcut rău Dipper, ți-a făcut atât de mult rău, îți amintești când îți spunea că ești un nimic? Când te lovea cu toată forța fără să îi pese?

Oprește-te!

—Îți amintești când aproape te-a omorât, lăsându-te într-o baltă de sânge? Sau când a sărutat-o pe Wendy în fața ta!

Încetează Bill!

oh Wendy, o iubești nu-i așa? Crezi că el o merită? Dar îți stă în cale, iar asta te omoară pe dinăuntru...

Stop! Am strigat cu lacrimi în ochi, nu voiam să îmi amintesc, nu voiam să îmi amintesc nimic din acele lucruri.

—Merită să moară nu-i așa?

Spuse, însă de data asta șoptit. În mâna dreaptă îmi apăru de nicăieri un topor, cu o lamă ascuțită, în care îmi puteam vedea reflexia.
Luasem o piatră de jos, privind mai apoi spre geamul camerei sale, o aruncasem cu o forță inumană, nu eram eu. Geamul se sparse, iar Robbie mă privi prin acea crăpătură.

—Copil prost, acum ai încurcat-o rău de tot!

Strigă, după care se făcu nevăzut. Mâna cu toporul era acum la spate, iar eu zâmbeam, nu știam de ce, însă simțeam o satisfacție.
Robbie ieși din casă îndreptându-se spre mine, stropii de ploaie deveneau din ce în ce mai deși, și simțeam cum din pletele șatene mi se scurgeau stropi de apă.

—Ce ai pățit copile? Nu ești în toate mințile! Se răsti el fiind acum în dreptul meu.

Vru să mă lovească însă acționasem, toporul făcu contact cu capul său, însă cu partea din lemn, acesta se prăbuși, mă privi cu groază, iar din capul lui se scurgea un firicel se sânge.

—Dipper...Dipper, eu doar glumeam cu tine ști..nu a fost niciodată ceva personal.

—Nu mai sunt un copil nu-i așa? L-am întrebat zâmbind, o lacrimă mi se prelinse pe obraz, simțeam cum tot corpul îmi tremură, nu știam dacă era bine ce fac, sau de ce nu mă împotriveam acțiunilor lui Bill.

—Dipper iartă-mă te rog! Mă imploră acesta punându-se în genunchi în fața mea.

Cred...cred că e de-a ju... îmi spusesem în gând, însă vocea lui Bill ce răsună prin mine mă opri:

—Meriți să mori!

Robbie făcu ochii mari privindu-mă, îl auzise pe Bill.
Lama toporului făcu contact cu gâtul său, retezându-l, din el țâșni sânge cald, murdărindu-mi hainele și pielea, trupul său se prăbuși la pământ, iar eu rămăsesem fără aer. Oh doamne, îmi venea să vomit!
Îmi privisem mâinile pătate de sângele său înghițind în sec. Ce am făcut?

—Ce ar fi trebuit să faci de mult puștiule, oh că veni vorba, ce bine m-am simțit ahh!

—Cum...cum să te simți bine omorând pe cineva? Întrebasem cu lacrimi în ochi, mă simțeam groaznic, privindu-mi mâinile, ce erau încet spălate de stropii de ploaie, eram... eram un criminal!

Simțisem cum ceva parcă îmi părăsi trupul simțindu-mă eliberat, fusesem împins pe suprafața tare lovindu-mi spatele, scosesem un sunet de durere privindu-l pe cel care se afla acum deasupra mea.

—Nu puștiule, eu sunt un psihopat, iar tu, ești doar mica mea marionetă! Spuse rânjind, expresia de pe chipul său, era una terifiantă.

—N-nu, nu sunt a nimănui! Reușisem să spun privindu-l.

—Ar fi trebuit să te gândești la asta înainte să dai mâna cu mine, te-ai oferit singur puștiule, iar acum îmi aparții!