Profeția celor două Luni

Capitolul 3 - Pastila, nebunia sănătosului

ÎN CURS DE SCRIERE ȘI CORECTARE

        Un bipăit subru scutură întreaga linişte a camerei, devenind ritmul pe care fata cu părul roz respira în propria ei durere. Era aşezată pe un scaun lipit de perete, paralel cu patul de un alb imaculat pe care se află Asterin. Aceasta părea ca un cadavru, căci pielea se scufunda în aşternuturi. Doar părul ei lung şi negru se putea zări, într-un contrast extrem. Dacă cearşaful aruncat peste trupul ei firav nu s-ar fi ridicat, pe ritmul sunetului subru, ai fi crezut că este cu adevărat moartă. Carena fusese prima care venise la spital când părinţii fetei anunţase vestea cruntă că Asterin se prăbuşise fără nicio logică. Refuză să meargă înapoi acasă şi mai că începuse să plângă când doctorul încercă să o scoată din camera de spital.

        Motivul nu era clar.

        Părinţii fetei ştiau că avea o relaţie foarte bună cu Carena, dar nu până în punctul în care ar începe să plângă pentru a rămâne în camera de spital a acesteia. Iar rugăminţile ei au fost ascultate şi doctorii, după ordinele Alpha-ului, au lăsat-o să o vegeze pe Asterin precum o mamă grijulie. Două zile şi două nopţi Asterin fusese priedută în voidul pe care îl numea închisoare. Totuși voia să rămână în acel spaţiu impur, dar voia de asemenea să vadă soarele cum răsare, să vadă cum primăvara devenea vară, cum vara devenea toamnă şi în ciclul final cum totul era acoperit de o plapumă albă de zăpadă.

        Voia să alerge printre lavade, căci erau florile ei preferate, voia să facă atât de multe lucruri, iar moartea nu era una dintre ele sau mai bine spus stagnarea. Căci o puteai numi moarte, dar cu adevărat era stagnarea unui suflet pierdut, într-un loc ce promiţea libertate spirituală şi linişte.

        Peste cele mai frumoase sentimente, Asterin lovi cu palma şi îşi forţă corpul să iasă din starea de comă. Astfel îşi deschise ochii cu chiu cu vai, dar o făcuse. Credea că soarele dimineţii o va deranja, dar din păcate nu prinse răsăritul, ci apusul. Îşi ridică un pic capul, analizând camera de spital în care se află. Fiecare detaliu. De la uşa închisă din lemn maro, până la fereastra între-deschisă, pentru a intra aer proaspăt în încăpere. Ochii ei cercetători inspectau orice erau nevoiţi şi într-un final observă şi persoana ce o vegheaze zi şi noapte fără ştirea ei. Carena era întinsă cât de comod posibil pe scaunul de spital, avea capul afundat în telefon şi butona aparatura cu ură. Asterin o privise, din cap până în picioare, era îmbrăcată cu un hanorac negru mare, ce părea pufos. Nimic altceva nu îi atrase atenţia în special.