Benjamin

Capitolul Unu

- Vezi, fugi cât mai tare dacă se aude vreun semn de mișcare, da?
- Okay.
- Dacă se întâmplă vreo ceva e fiecare pentru el, clar?
- Clar!

Tommy îi prezenta lui Derek cum merge treaba pe la metrou. Tommy cobora în fiecare noapte să dea graffuri la metrou. De la pereții tunelelor la metroul în sine. Metroul era inima grafferilor. Era locul unde îți făceai desenul pe un vagon și îl puteau vedea pe puțin 1.000.000 de oameni în fiecare zi. Datoria ta era doar să faci ceva uimitor care să atragă atenția.

Pe lângă asta, mai era regula nescrisă: dacă te vede cineva fugi! În Londra, orașul lor, paza metroului avea contract cu Divizia de Intervenție a Poliției Britanice (echivalentul a mascaților de la noi din țară). Când se întâmpla ceva mai neprevăzut, fiecare își lua ghiozdanul cu spray-uri și fugea cât poate de tare.

Tommy era legenda metroului londonez. Acesta desena aproape zilnic, iar dacă nu putea desena (uneori mai rămânea fără bani de spray-uri) tot cobora în tuneluri ca să vadă cum decurg lucrurile. Știa fiecare modalitate de acces în tuneluri, fiecare scăpare etc. Dacă poliția ajungea la tunel, nu aveau nicio șansă să-l prindă. El nu putea fi prins, dar alții chiar au fost prinși și bătuți de către paza metroului, arestați de către DIPB sau au luat amenzi enorme.

Unuia i-a fost făcut praf genunchiul pentru că l-au prins cei de la pază și l-au bătut. A ajuns la spital și i s-au pus tije în picior pe care să le poarte toată viața.

- Intrăm prin intrarea principală de la metrou? a întrebat Derek care era un novice în jocul ăsta de-a infractorii.
- Da. Dar nu ajungem la metrou, unde ajungi normal. E un anumit traseu.
- Păi stația de metrou e deschisă!
- Prietene, în Londra metroul e 24/24. Mereu ești sub presiune aici.
- Am înțeles.

Aceștia coborâse în gura metroului. Indiferent de oră sau secundă, treptele care duceau la metrou erau pline. Pe ele erau cel puțin 5000 de oameni în fiecare secundă. Iar printre aglomerația de oameni se mai strecurau câte un agent de pază a metroului în vestă reflectorizantă și baston.

Tommy cobora printre oameni până când ajunsese la jumătatea treptelor. Apoi merse spre dreapta. „Unde dracu mă mai duce și ăsta acum?" se întreba Derek. Dar la un moment dat văzuse o ușă metalică pe care scria mare „DO NOT ENTER" cu majuscule bold-uite și roșii. Ce-a făcut Tommy? A intrat, desigur.

Dincolo de ușa metalică erau sute de holuri care duceau spre... dracu știe. Derek se ținea după Tommy care grăbea pasul până când au ajuns să alerge. Amândoi țineau ghiozdanele în mână ca să nu îi încetinească.

„Tommy ăsta e extraterestru la cât de bine știe tunelurile astea!"

După ce intrai pe ușă metalică holul puteai spune că se continuă sute de kilometri. Iar pe stânga și pe dreapta erau alte holuri. Și din când în când mai erau scări care duceau în sus, deasupra tunelului de metrou. Pe acolo erau numai fire de înaltă tensiune, țevi prin care mergea apa care se folosea în caz de incendiu și chiar rețeaua de apă a Londrei.