The War of Hearts

Capitolul 10

C A P I T O L U L 10- FOREVER

-Ce te frământă? vocea lui în liniștea nopții îmi face inima să tresară.

-Poftim? întreb la rândul meu destul de confuză deoarece nu știu la ce se referă mai exact.

-Privești paharul acela pierdută în neant de mai bine de douăzeci de minute. mă lămurește el. Deci. Ce te frământă? întreabă din nou în timp ce-și toarnă încă un pahar de alcool.

-Nimic. răspund scurt frecându-mi fruntea cu două degete. Pur și simplu reiau evenimentele de astăzi din nou și din nou. mormăi în barbă ca după aceea să-mi beau ultima gură de tărie din pahar, Diego turnându-mi încă o rație după ce așez din nou paharul pe măsuța de sticlă.

-Îți place să te torturezi singură. glasul său se aude din nou.

Face o pauză scurtă în timp ce se apleacă ușor peste măsuță pentru a-și întinde brațul către mine, palma sa bărbătească prinzându-mi bărbia pentru a o ridica.

-Știu că tipul acela a fost prima persoană pe care ai omorât-o. spune el slab privindu-mă fix în ochi. Și am înțeles că el a fost o persoană destul de apropiată față de tine în trecut, însă știu cu certitudine că nu asta e ceea ce te frământă acum. Știu cum arată persoanele îngropate în vină și remușcări, iar tu nu ești una dintre ele. Trebuie să fie altceva.

Îmi desprind bărbia de degetele sale pentru a mă simți din nou în control asupra situației, însă asta nu ajută. Mă simt atacată de cuvintele sale, deoarece nimeni nu a mai fost în stare să mă citească în felul ăsta.

De când am devenit atât de ușor de citit?

-Deci? întreabă el pentru a-mi da de înțeles că încă așteaptă un răspuns, acesta sprijinindu-și coatele de genunchi fără a întrerupe contactul vizual.

-Este normal să mă simt astfel? întreb încruntându-mi privirea.

-Astfel cum?

-Fără vină și remușcare? răspund tot sub un fel de întrebare, lucru ce amândoi l-am observat.

-Depinde ce vrei să auzi, Irma. spune el trecându-și degetul mare pe sub buza inferioară privind pentru câteva secunde în altă parte, însă reface imediat conexiunea privirilor noastre. O părere bazată pe o gândire etică ori părerea mea? întreabă privindu-mă serios.

-Ambele. rostesc după care înghit în sec.

-Ei bine, majoritatea celor ca noi îți vor spune că nu este normal să te simți indiferent. Îți vor spune că e imposibil să trăiești fără remușcări după prima ucidere, chiar dacă persoana respectivă ar fi fost cel mai înrăit dușman, însă.. face el o pauză în care mi-a cercetat expresia feței, după care continuă. Eu sunt de altă părere.

-În ce sens?

-Experiențele diferă de la o persoană la alta. Prima ucidere poate să te facă mai puternic sau chiar mult mai slab. O persoană mai slabă de îngeri s-ar îneca în vină și emoții, însă tu nu ești așa Irma.

-Dar tu, Diego? Ai avut mustrări de conștiință? întreb curioasă sprijinindu-mi capul într-o mână, timp în care el zâmbește amuzat către mine.

-Aici nu e vorba despre mine, hermosa. spune, apoi dă din nou pe gât lichidul alcoolic din paharul său. Cred că ar fi cazul să plec, trebuie să te odihnești. spune, apoi se ridică în picioare cu repeziciune părăsind balconul fără a-mi da șansa la replică.

Mă ridic la rândul meu puțin amețită, ce-i drept, de la atâta alcool și dau să-l prind din urmă pentru a cere explicațiile de care am nevoie.