Capitolul III

304 45 44
                                    

        Vântul bate cu putere, împrăștiindu-mi părul în toate direcțiile. Asta nu mă împiedică să fac o plimbare pe țărmul pustiu la ora asta, amintindu-mi cu nostalgie de anumite momente din viața mea cărora le simt lipsa. Îmi e dor de strălucirea apei, licărul ei și căldura pe care o emana în corpul meu atunci când mă aruncam în valurile ei, nu foarte departe de mal. Marea a fost dintotdeauna casa mea, dat fiind și faptul că de mică am fost obișnuită cu orizontul larg al plajei de la fereastră.

        Niciodată n-am văzut-o atât de aproape noaptea. Atât de întunecată, rece și suferindă, total opusul a ceea ce este în timpul zilei. Poate că ăsta e efectul pe care îl are întunericul asupra omului, nu? Atunci când se află în miezul lui, uită să mai strălucească și se afundă tot mai adânc, constatând într-un târziu că nu mai are cale de scăpare.

        Nici nu știu de cât timp mă plimb și cât de mult am parcurs singură. Cert e că vila în care Allan locuiește este imensă, iar plaja din fața casei sale se întinde pe o suprafață foarte intinsă. Îmi mut privirea de la marea întunecată spre casa albă și impunătoare: se pare că nu m-am îndepărtat prea mult, ci, de fapt, cred că am făcut doar câțiva pași, oprindu-mă să admir marea în toiul nopții fără ca măcar să-mi dau seama.

        Sper ca Amber să nu fi pățit ceva pentru că durează prea mult să aducă două pahare amărâte de punch. Încercând să-mi ocup timpul cu ceva în timp ce îmi aștept în continuare prietena, pășesc alene pe nisipul rece, de data asta tot înainte. Încerc să rămân cât de cât rațională pentru că nu are cum să se întâmple ceva cu ea, însă panica mă cuprinde în doar câteva secunde după ce mă gândesc că trebuie să-mi păstrez calmul. Mă opresc brusc, uitându-mă la ceas. O aștept de douăzeci de minute, la naiba! Fără să mai stau pe gânduri, intru în agendă și o apelez îngrijorată. Sunt sigură că nu va auzi telefonul din cauza muzicii. Nici măcar nu știu de ce m-am mai obosit să încerc.

        Oftez zgomotos, blestemându-mi capul sec care a cedat din nou în favoarea lui Amber.

        Șirul gândurilor mele este întrerupt brusc de două râsete înfundate, de undeva de pe malul mării. Mă apropii de sunetele produse și la nici cinci metrii distanță de mine, îi observ pe Ezra și Cynthia stând în șezut unul lângă celălalt cu fața spre mare. Încerc să nu fac gesturi prea bruște sau zgomote. Nu pot risca să mă audă. O să creadă că îl urmăresc pe Ezra, deși eu habar n-aveam că e la petrecere, la naiba!

        Mă opresc în loc, încercând să asimilez fără niciun fel de reacție scena din fața mea. Observ cum Cynthia își lasă capul pe umărul său și cum Ezra privește marea zâmbind. Surprind o fărâmă din discuția celor doi.

        — La facultate cum e? disting vag vocea Cynthiei, fosta mea prietenă.

        — Am intrat deja în al patrulea an, îi răspunde Ezra răbdător. Nici nu știu când a trecut timpul!

        Cynthia se dă într-o parte și pot vedea din profilul ei că zâmbește la fostul meu iubit cu o drăgălășenie ce-mi lasă un gust amar în gură. Ezra îi zâmbește la rândul lui, dar nu la fel de drăguț precum i-a zâmbit ea.

        Nu pot să nu simt furnicături în stomac în momentul în care observ apropierea dintre ei. Nu știu dacă sunt geloasă sau pur și simplu mă dezgustă totul. Cred că ambele.

        Încerc să mă apropii pentru a surprinde mai multe amănunte ale discuției, ascunzându-mă în întuneric. Sper să nu fiu descoperită, altfel nu știu cum aș putea să mă scot din asta.

        — Să știi că mereu am visat că viitorul meu bărbat va fi un arhitect renumit și putred de bogat, îi aud mai clar vocea Cynthiei, din nefericire.

       Simt cum sângele mi-a înghețat în vene. Ticăloasa! Nu știu de ce mă simt așa, eu și Ezra nu mai suntem împreună, nu mai formăm un întreg de mai bine de un an și jumătate. Sunt mai geloasă acum decât atunci când formam un cuplu, iar asta mă îngrijorează foarte tare pentru că știu că acum nu mai e treaba mea cu cine își petrece timpul și cu cine împarte patul.

        Răspunsul lui nu întârzie să apară. Stau cu sufletul la gură până să-i aud vocea, de parcă m-aș uita la un film de acțiune plin de suspans. La naiba cu reacțiile tale, Kalisha, de ce nu pleci odată de acolo?

        — Bine de știut, îi răspunde simplu, iar în acel moment, simt cum iau foc. Nici măcar marea din stânga mea nu ar putea stinge focul reaprins în sufletul meu.

       Abținându-mă cu greu să nu fac niciun fel de scenă pentru că aș părea ultima nebună care își urmărește fostul iubit la orice pas, mă întorc cu ultimul gram de autocontrol în direcția din care am venit. Nu am de gând să fac o criză dintr-o asemenea prostie.

        Dorindu-mi să plec mai repede din zona asta a plajei, mă răsucesc cu rapiditate fără să mă uit și simt cum un lichid roșiatic face contact cu pielea mea, pătându-mi rochia imaculată. Punch nenorocit!

        — Fix asta ne mai lipsea, Amber, în rest le aveam pe toate! țip la prietena mea, care s-a furișat pe la spatele meu fără să știu.

        — Îmi pare rău, Kalisha, dar nu tu mă cauți timp de douăzeci de minute pe toată plaja. Ce naiba faci aici?

       Mă răsucesc, aruncând o ultimă privire fugitivă la siluetele din spatele nostru, apoi îmi iau grăbită prietena de mână, forțând-o să nu se uite nici măcar o dată înapoi.

        — Kalisha, ce ai pățit dintr-o dată? Ce s-a întâmplat de ești atât de agitată?

       După ce ne îndepărtăm suficient de mult încât să fim într-un loc mai retras, încerc să-mi trag sufletul.

       — I-am văzut pe Ezra și Cynthia pe malul mării stând îmbrățișați.

      Amber își trece de câteva ori mâinile prin păr.

       — Și ce-i cu asta, Kalisha?

       Nici eu nu înțeleg, crede-mă, aș fi vrut să-i spun, dar ceva mă oprește.

        — Cred că m-au văzut, Amber. Și nu vreau să creadă că îl urmăresc pe Ezra. Pur și simplu mă plimbam și i-am văzut...

        — Nu e nevoie să continui, îmi pune mâinile pe umeri, apucându-mă strâns. Te cred și n-o să se întâmple nimic, stai liniștită. Hai să mergem acasă.

        — Mulțumesc, îi șoptesc, lăsându-mi capul să mi se odihnească pe umărul ei în timp ce pornim spre casa mea fără să ne uităm în urma noastră.

        — Mulțumesc, îi șoptesc, lăsându-mi capul să mi se odihnească pe umărul ei în timp ce pornim spre casa mea fără să ne uităm în urma noastră

Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Măcar privim același cerUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum