Ești atât de violetă, iubito
Încât gândirea mea,
Oglindită în lacuri negre,
Cere cu disperare o culoare,
Una mai vie ca niciodată.
Sunt atât de galben, iubito,
Precum culoarea tuturor lumânărilor arse
În nopțile când așteptam să vii,
Să mă săruți
Și să dispari.
Gândurile mele...
Sunt de un alb imaculat,
De parcă, neștiind clipele care or să vină,
Le-am abandonat în spitale,
Iar ele fiind impure,
S-au purificat până în miezul existenței lor.
Sunt atât de negru, iubito
Încât m-am rătăcit în mine însumi,
Pierzând totodată,
Noțiunea timpului,
Dar și pe tine.
