𝐙𝐄𝐂𝐄 𝐂𝐑𝐈𝐌𝐄 • 𝐟𝐢𝐧𝐚𝐥𝐢𝐳𝐚𝐭

120. Ultima crimă

Cineva bătu și Olivia deschise ușa. În prag stătea ultima persoană pe care se aștepta să o vadă: Delilah Rayane.

— Ce faci aici? o întrebă cu o voce seacă, deși cunoștea deja răspunsul.

Delilah traversă cu privirea camera și își reprimă senzația de greață și milă văzând cele două cadavre întinse pe podea.

— Nu ai putut rezista și ți-ai ucis propria fiică, spuse scurt, simțind că dacă mai scotea un cuvânt, va leșina.

— Ce ai acolo? îi ignoră Olivia spusele și arătă spre un dosar gros din mâna lui Delilah.

— Toate dovezile despre cele șapte crime ale tale. Iar cu acestea, sunt nouă.

Își impuse să fie calmă. Riscase enorm să vină aici, în gura lupului, fără poliție sau o armă care să o protejeze. Regreta din adâncul sufletului că fusese atât de inconștientă. Ce se așteptase că va găsi? Olivia întâmpinând-o cu brațele deschise?

— M-ați găsit. În sfârșit. Bravo, râse Oly și merse spre un dulap pe care îl deschise, scoțând de acolo o sticlă de whisky. Cât de mult ai căutat ca să descoperi toate dovezile?

— Ani întregi... Am crezut până în ultima clipă că ești nevinovată și toate astea sunt doar coincidențe... Dar acum nu mai am niciun dubiu. Ai fost tu, încă de la început.

— Eu am fost, răspunse criminala încă zâmbind. Și nu îmi pare rău. Dacă stau să mă gândesc, toți au meritat-o.

— Fiica ta a meritat-o?! Avea doi ani, Olivia!!! De ce ai ucis-o și pe ea? De fapt, de ce i-ai ucis pe toți?

— E o poveste lungă. Dacă vrei vreodată să o afli, caut-o pe Harlow Sanchez. I-am povestit aproape totul. Acum nu mai am timp să mai povestesc încă o dată.

Scoase un pistol de la brâu. Delilah simți că îngheață în timp ce își privi moartea în față.

— Nouă nu e un număr prea frumos... Hai să fie zece, spuse Olivia și ridică piedica.

— Eu voi fi a zecea? întrebă Dell prostește. Deja știa răspunsul. Închise ochii și lacrimile îi curseră pe obraji ca un râu. Stepan, îmi pare rău. Ți-am promis că voi avea grijă, dar te-am mințit. Măcar mor cu gândul la tine. Te iubesc, se gândi.

— Deschide ochii, draga mea, auzi vocea lui Oly. Undeva în depărtare se auziră primele sirene de poliție. Ambele tinere se întoarseră spre zgomot.

— Au venit după tine. S-a terminat. Ucide-mă, dacă asta vrei, dar acum ai fost prinsă! Toată poliția are copii după dosarul ăsta, țipă Delilah, fără să se mai poată controla. Ridică dosarul incriminator și îl ținu strâns la piept, de parcă ar fi putut-o salva de glonțul ucigaș.

— Delilah, poate nu mă crezi, dar eu chiar am ținut la tine. Țin și acum. Și am promis cândva că nu te voi ucide niciodată, orice s-ar întâmpla.

Olivia își ridică pistolul la tâmplă. Dell se repezi spre ea, încercând să o oprească, dar fu prea târziu. Glonțul străbătu creierul ingenios, de criminal, al lui Oly, care se prăbuși. Muri pe loc, chiar înainte să atingă podeaua.

Îngrozită, Delilah ieși afară și se aruncă în brațele lui Stepan, care alerga spre ea disperat. Polițiștii intrară în casă, pregătiți să atace în caz de pericol, dar nu mai era nevoie. Toți cei din casă erau morți.

— Dosarul... scânci Dell, încă plângând în hohote. Cred că l-am scăpat când ea...când ea...s-a sinucis...

— Lasă-l, iubito. Nu mai are nicio valoare, îi șopti Stepan și îi sărută părul ciufulit. Prețul a fost plătit. Olivia a fost singura care a meritat să moară.

— E greșit că îmi pare rău după ea? spuse încet Delilah.

Stepan ezită câteva clipe. I-ar fi plăcut să spună da, însă asta nu ar fi ajutat-o cu nimic pe femeia distrusă ce îl îmbrățișa cu toată puterea. Așa că se mulțumi să tacă.