SaintVals' Anthology 2021

Blocul Lacrimilor

By -Laily-The-Bear-

O promisiune spusă la lumina lumânării,

Cu bătăi de inimi ca valurile mării.

Un strop de speranță în ocean de disperare

Și strigăte sfâșietoare și zgomote funerare.

★━━━━━━━━━━━━━━━━━━━━━━━━━━━━━━━━━━━━━━━━★

— O cafea amară, vă rog.

Femeia din fața tejghelei din lemn scrijelit își aranjă pălăria cu multă grație, ridicându-i faldurile cu mâinile-i subțiri. Se uita cu ochii șterși în jur, analizând cu minuțiozitate toți consumatorii de parcă le-ar fi putut citi gândurile, de parcă ar fi reușit să le sape până în cele mai tainice cotloane ale sufletului. Ea știa mai multe decât probabil știau mulți dintre ei: știa ce iz au intențiile rele, știa ce tremur pe șira spinării îți dă tornada care aduce nenorocirile și, nu în ultimul rând, știa cum se simte când pacea sufletească îți este distrusă într-o clipită. Trebuia să trăiască cu toate acestea în ea, arzând la foc mocnit.

După ce și-a primit comanda, s-a urcat cu greutate pe un scaun cu picior înalt. Din sacoșa din textilă ieftină își scoase niște hârtii gălbejite, ce duceau mai mult a manuscrise. Folosind o peniță ruginită, mai trasă cu gingășie ici-colo câte o literă, câte o frază. Din suflet pentru suflet. Din inima ei ce bătea în tandem cu teama și cu un ușor val de liniște către inima hârtiei, cel mai bun confesor al ei.

Clopoțelul de deasupra ușii cafenelei clincăi, în același timp în care ușa cu pricina scoase un scârțâit puternic și prelungit, lăsând la iveală un bărbat cu o cicatrice roșiatică pe jumătate de față. Acea domnișoară care stătea la tejghea își întoarse capul, analizându-l pe nou-venit de sus până jos, din suflet și până în universul ochilor. Îl atribui imediat eticheta de "persoană interesantă" și se întoarse la cafeaua ei. Însă imaginea acelor ochi scăpărători nu îi dădea pace.

Obedientia et Pax.

Același bărbat se așeză, fără a cere permisiunea, pe scaunul de lângă fată. Aceasta nu îl băgă în seamă până în momentul în care, într-un moment de aparentă neatenție, câțiva stropi din cafeaua lui se vărsară pe hârtiile ei. Fata tresări, adunându-și rapid lucrurile.

— Îmi pare rău, îmi pare rău!

Pentru câteva secunde, fata uită de toată mizeria, magnetizată fiind de vocea persoanei de lângă ea.

O voce atât de melodică, ca o armonie între o vioară și un pian. Acel tip de voce pe care ai putea să îl asculți ore în șir numai ca să te îmbeți cu euforia din timbrul armonios.

Băiatul încercă să o ajute, oprindu-și privirea pe ceea ce scria pe una dintre foi: "Auferre, trucidare, falsibus, nominbus imperium, atque solitudinem faciunt pacem appellant". Se uita uimit la ceea ce era scris și îi zâmbi fetei cu subînțeles.

— "Ei omoară, jefuiesc și numesc cu falsitate acest act "a guverna", iar acolo unde creează un deșert, îl numesc pace". Bine zis.

De unde știa el traducerea exactă a ceea ce scrisese ea acolo? De unde putea știi un străin despre un element atât de tainic din trecutul ei mizerabil? Îl analiză pentru a doua oară, chiar și a treia, până când, pe brațul drept, văzu pe sub tivul tricoului ceva ce nu și-ar fi dorit să mai vadă vreodată: patru cifre scrise cu cerneală verde-albăstruie. Aceleași cifre scrise de mâna blestemată a unui Tätowierer care a întors spatele propriului popor. Aceleași patru cifre pe care le avea și ea și care încă o țineau ancorată de fapte de mult trecute.