Shikabane

"Îngroapă-ma undeva"

M-am străduit să supraviețuiesc apocalipsei, să câștig fiecare bătălie împotriva acelor monștri, acelor Shikabane doar pentru a sfârși ucisă accidental de coasa lui Lucas. Nici prin ruptul capului nu îmi trecea că voi muri așa, atât de repede și fara să-mi iau adio de la cei dragi. Am murit, dar încă ma aflu aici și nu înțeleg de ce nu m-a putut lăsa să mă odihnesc în pace. Poate se teme că mă voi transforma intr-un Shikabane si atunci ar fi trebuit sa ma ucida din nou, poate ca doar voia sa ma chinuie mai mult sau poate ca Lucas într-adevăr mă iubea.

Când sufletul ți-e prins de un obiect timpul se scurge altfel, prea încet și îngrozitor de dureros. Nu e ca in filme, nu am control asupra coasei. Pot doar să mă plimb pe suprafață lamei si să simt fiecare lovitură, fiecare bucată de carne pe care o sfâșie de parcă m-ar ucide din nou și din nou. E un blestem, unul pe care nimeni nu-l poate dezlega. Oricât ar susține Lucas că revenirea mea într-un corp uman viu e posibilă, nu-l mai pot crede.

Am înțeles că îmi voi petrece eternitatea prinsă de această coasă nesuferită, privind cum Lucas se chinuie singur să găsească un miracol. Nu cred că Lucas a găsit secretul nemurii, deci probabil va renunța cândva la a mă elibera și-și va continua viața.

"Nu poți doar, nu știu, să rupi coasă?" am întrebat din plictiseală și Lucas mi-a aruncat o privire urâtă.

"Dacă fac asta, Daisy s-a sacrificat degrabă si tu o sa dispari definit. Știu că in lumea ta nu încurajați asta, dar reîncărcarea e totuși adevărata și sufletul tău o sa fie captiv pe veci într-un hăul întunecat. Crede-mă, piticanie, preferi sa ma vezi zilnic decat sa trăiești așa."

Lucas vorbește mult, de când am ajuns în lumea lui parca a învățat cuvinte noi. De când am ajuns aici parcă am cunoscut un alt Lucas. Unul care stă ascuns ca un șobolan si caută cum sa aducă morții la viață. De când am ajuns aici am aflat si îngrozitor de multe lucruri despre blond, care, sincer, nu m-au mirat deloc.

Adică oamenii obișnuiți nu fac pacte cu diavolul, doar ca Lucas nu e om și in ciudă aparențele, nu e nici un demon. În lumea lui magia guvernează, cel mai puternic sarhian deținea cea mai puternică magie și Lucas e considerat un eretic. Dar asta e o poveste pentru mai târziu, când o voi înțelege și eu căci încă sunt depășită de informațiile acumulate.

"Oh, prefer sa vad negru in fata ochilor in fiecare zi decat sa simt cum mă taie cineva de fiecare data cand iesi la vânătoare!" îl sagetez cu privirea si pot spune ca niciodata nu mi-a fost mai dor de puterile mele.

Puterile mele...

Niciodată nu au fost ale mele. Tot ce puteam face atât eu cat si ceilalți Zei, era magia blondului. Magie pe care Lucas a împărțit-o adolescenților in speranță ca va rezona cu sufletul spurcatei care m-a posedat. Degeaba, eu tot am murit, oarecum, dar cel putin lumea mea e salvată. Mi-e dor de părinții mei, de prietenii din D.C.M sau din ce mai rămăsese din ei. Preferam sa nu ma gandesc la asta. Trădarea prietenilor mele încă îmi lăsa un gust amar in gură, dar cel mai tare ma durea pierderea lui Haru. Încă simteam ceva pentru el, dar erau sentimente inutile caci eu eram prinsă de coasa si el poate ca se reîncarnase.

"Cy, o sa te aduc inapoi si apoi îți vei înghiți cuvintele!" spune in timp ce-mi așează mai bine broderia din dantelă pe craniu.

" Știi cât de ciudat e sa te vad cum ai grija de un schelet? Scheletul meu!" aproape că jelesc cuvintele, dar chestia asta ma întrista în egala măsură cum ma ingrozea.

" Eu cred ca arăți dragut..." nici Lucas nu era convins de ceea ce spunea.

" Doamne, doar îngroapă-ma undeva!" exclam frustrată. Să-mi vad scheletul imbracat intr-o rochie roșie nu ma ajuta deloc.

Era o situație atat de grea, de apăsătoare, de disperată pentru mine încât imi venea să rup singura coasa si sa dispar. Oricât îl rugam pe Lucas sa ascundă oasele mele, refuza din pur sadism, după părerea mea. Necrofil dubios si enervat!

"Hei, iubito, cred ca am o idee cum sa te readuc la viata."

Lucas si apelativele lui. Recunosc că la început am fost entuziasmata, m-am bucurat la o posibila relație cu el. Asta până nu au trecut ani buni, atât de mulți încât au rămas doar oasele mele și deznădejdea că o sa mai pot simți vreodată buzele lui sau căldură brațelor sale. Îmi pare rău, Lucas, dar îți pierzi timpul încercând să aduci scheletul acela la viață fara sa se transforme intr-un zombi sau Shikabane.

"Uimește-mă, prințule!" mi-am dus mâinile in san si mi-am dat ochii peste cap, Lucas doar a zâmbit șmecherește. A făcut un cerc cu mâna in aer și in palma lui a apărut o coroană masivă cu rubine încrustate. Ochii i-au lucit, iar pietrele de pe coroana s-au aprins într-un foc din ce in ce mai agresiv până ce flacarile au cuprins întreaga bijuterie. Coroana a dispărut la fel de repede precum a apărut.

"E timpul să revendicam tronul și să deschidem Cutia Pandorei, Cynthia!" am clipit de câteva ori pana sa inteleg exact ce a zis. Lucas imi repetase povestea de 1000 de ori, dar tot mi se părea imposibil. Întreaga lui viața era mult prea imposibilă, depășea capacitatea mea de înțelege.

Un lucru era clar: niciodată să nu uiți că prințul renegat al unui univers e ridicol de puternic. Chiar si așa, nici el nu poate sa sfideze legile existenței si sa redea viața unui mort fără să facă sacrificii enorme.

Oh, să nu uităm de obsesia lui de a-mi îmbrăca oasele în cele mai oribile rochii roșii!